Vremea era bună, cerul înalt şi clar,iar în depărtare deslușeam
dealurile cenuşii.Am ajuns într- o poiana mai largă, unde pădurea se retrage
spre cer și piatra se acoperă cu iarbă.
Mergem mai mult de un ceas, printr-o pădure bătrână,
numai şoapte şi umbre. Ne strecurăm prin tuneluri vegetale, căutând cu ochii
zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea
deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se împletesc în văile de piatră
adânci. E atâta pădure în jur, atâta foşnet şi atâta verde, încât sunt sorbit,
cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm. Verdele
viu al pădurii îmi pare şi mai proaspăt în lumina crudă a ploii iuţi,iscate
deodată...şi-un fel de bucurie a întregii firi se simte oriunde m-aș uita. Pâlcuri
de mesteceni îşi tremură frunzele de-abia deschise, păpădiile împestrițează
marginile potecii, bujorii îşi ridică semeţi bobocii în vânt. Încă o dată am
simţit ce mare sărbătoare este ploaia de început de vară, pentru fiecare fir de
iarbă...eram molipsit de această bucurie a naturii verzi! Și-apoi a venit nu
știu cum noaptea....În noaptea pădurii am rămas lângă focul pregătit de omul
singuratic ce ne însoțea și care cunoștea glasurile tainice ale locului.
Cred că atunci, acolo, lângă foc, privind scânteile care
scăpărau către cerul înstelat, rupte din flacăra molcomă, cred că atunci şi
acolo s-a întâmplat un lucru minunat. Am simţit pentru prima oară că sunt atât
de uşor, încât aş putea să zbor. Şi chiar am zburat! Am simţit că depinde numai
de mine, ca să-mi întind braţele ca nişte aripi de-abia înmugurite şi să mă
ridic deasupra poienii, şi chiar le-am întins, şi de-acolo, de sus, am văzut
scânteile focului, ca nişte stele într-un cer răsturnat, iarba plină de rouă,
care părea albastră sub lumina lunii. Nu se mai auzea niciun alt zgomot, focul
părea încremenit şi vântul nu se mai simţea nicăieri. Brusc, mi s-a părut că
suntem foarte departe şi prea singuri, prea departe de lume la marginea
poienii. Cât puteai să vezi, iarba era plină de pâlpâitul molcom al unor
luminiţe mişcătoare. Erau mii şi sute de licurici prinşi în jocul lor neînţeles.
Atunci am înțeles
că frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul lunii, astru
care domnește odată cu lăsarea cortinei negre, oferind mister și magie
pământului. Iată tabloul feeric creat prin armonia naturii descrisă noaptea:apa
este locul purificării,liniștea ,cunoașterea vieții, apei, toate aduc o notă de
caldură și intimidate, sugerând nașterea lumii.
Luna săvârșea ritualul magic de anulare a
timpului,deschidea poarta intrării spre o altă lume,transfigurând realitatea
spre ceea ce este veșnic în lumina misterioasă,nemuritoare a nopții. Iar ea,noaptea, era blândă ca o biserică
uriașă, înăuntrul ei, stelele pâlpâiau galbene și fierbinți, ca niște
lumânări. Lumina care se prelingea de pe frunze odată cu picăturile de apă
dădea locului un farmec de basm. Am adormit sau nu și deodată am văzut
cu mirare cum stelele au început să se mişte şi să pălească,
stingându-se una câte una. Dar brusc, desişul poienii se rupe,focul se stinge încet şi văd, întrezărindu-se,
lumina strălucitoare a soarelui.... parcă n-aş vrea să merg mai departe.
De fapt, nici nu ştiu prea bine unde merg
şi ce caut pe-aici.
