Drumul pe care îl
urmăm eu și bunicul trece printr-o pădure bătrână de stejari. Nu mai plouă, dar
de pe frunze se preling picături mari de apă. Un murmur neîncetat vine dinspre
copaci, zgomote vagi, nedefinite și pale mari de ceață se ridică dintre crengi
către cerul cenușiu. Ploaia s-a oprit de mult timp, rar mai picură apă de pe
frunze, un abur subțire se ridică din pământ și din lemnele împrăștiate prin
iarba udă, sclipitoare. Printre pietre, șiroaie de apă se scurg în pământ. Cărarea
se deschide într-o poiană, ne așezăm pe o margine a unui lemn și văd așa cu mirare o cruce mare, scobită,
plină cu apă de ploaie. Au înflorit salcâmii, mușețelul aprinde stele în iarbă,
teii învăluie lumea cu mireasma lor suavă și dulce,iar bunicul recită:
,,Flori de tei deasupra noastră or să cadă rânduri, rânduri".
La începutul lui
iunie, după explozia violentă de miresme și de culori a primăverii, natura
simte parcă dorința să ne dăruiască o fărâmă din pacea și liniștea sa. Bolțile
albastre ale începutului de vară străjuiesc drumeagul șerpuit și suitor spre văzduhul
scufundat în cețuri albastre,iar noi ne simțim ca și cum am fi deasupra
lumii.Admirăm minunatele priveliști, verdele viu,șuieratul unui vânticel venit
de sus de tot. Într-o baltă micuță, un șarpe lung și negru, gros cât un deget,
era la vânătoare de mormoloci. Șarpele dăduse târcoale și găsise în cele din
urma locul unde broscuțele își făcuseră casa și familia lor cu mii de copii.
Bunicul îl
văzuse printre ierburi, cum unduiește negru,nu mi l-a arătat,dar,când l-am
văzut, am avut o senzație de teamă, era prea aproape. Nici măcar nu se mai
temea de noi. Solzii din pielea lui, foarte mici și negri, prindeau reflexe
violacee, după cum îl atingea soarele ieșit din nori. Avea o privire fixă, fără
sentimente, impasibilă,la gât avea un guler alb, delicat,parcă avea flori la
urechi. Ne-am privit reciproc și am
simțit cum orice teamă față de animalele astea îmi dispare, și în locul lor se
instalează o bucurie neașteptată și nestăpânită. Bucuria că nu suntem dușmani,
că nu trebuie să ne ferim unul de altul, că,de fapt, suntem doar doi locuitori
ai aceluiași spațiu. A plecat,lunecând ușor pe sub frunze.
Mergem încet mai
departe și văd o porțiune a drumului invadată de gâze... sute. Seamănau cu
niște musculițe mai mari. Sunt negre și au aripioare transparente, brăzdate de
nervuri ce strălucesc ușor. Totul este delicat la ele, minuscul, lucrat în filigran.
Sunt efemeridele, care trăiesc doar o zi,îmi spune bunicul. În norul în care
plutesc, le simt bucuria de a trăi acea unică zi, care este viața lor. Zboară,
făcând rotocoale și tumbe în aer, se adună într-un fel de horă a prieteniei și
fericirii, sar din fir de iarbă în fir de iarbă, se așază pe o frunză, apoi se
bălăcesc în marginea bălții. Totul, cu bucuria vieții, vrând parcă să smulgă
cât mai mult de la răgazul ce le-a fost dăruit. Se bucură de soare, de iarba
udă sau de frunze, de scoarța unui copac pe care o descoperă acum, ca să o uite
până diseară, când vor muri. Și cel mai interesant din tot acest spectacol al
vieții și al morții este felul cum zboară,luând de la viață, în doar câteva
ore, ceea ce noi, oamenii, poate nu reușim să luăm de ani. Un spectacol uluitor
pe doar câțiva pași de drum. Timp de o jumătate de oră, am stat nemișcați, ca
niște statui, și am urmărit spectacolul.
Și mergem mai
departe și îl văd pe bunicul cum își pune din când în când palmele pâlnie la
urechi,mă îndeamnă și pe mine să ascult sunetul pădurii. La început aud un
vuiet amestecat, un sunet greoi, mișcător printre tei. Apoi încep să disting
vocile îndepărtate ale păsărilor din depărtare. Ascult și intru adânc în sunet,
ca într-o altă lume.
Urmărim sunetele, începem să le descifrăm :fâlfâit de
aripi, glasurile lor în dialog, vocile lor se întretaie sau merg împreună,
împletindu-se într-un cântec al pădurii ce pare că iese de nicăieri și leagă
arborii cu o țesătură invizibilă și ușoară, de cântece.Aud și frunzele răscolite
de vânt, zumzetul gâzelor devine un murmur ce apare și dispare.Ne observăm
reciproc, într-o așteptare încordată, ne ascultăm, ne descifrăm, fiecare cu
tainele lui.
Ca într-o poveste,
fluturi de toate culorile ne ies în cale şi parcă vor să ne cheme după ei, să
ne rătăcească. Le urmăm dansul şi uităm toate gândurile şi încotro mergem. Ne
lăsăm atrași în alte locuri şi nu mai ştim cum trece timpul, admirând ba o floare
mică-mică, cu petale colorate, ba un un arbore uriaş, ba miile de frunze ale
ierburilor.
Atâta frumuseţe ni se oferă, fără să ni să ceară nimic în schimb!.....
