M-am gândit ce înseamnă ajutor,pentru că toți oamenii
spun în clipe grele:,,Doamne,ajută!”
Într-un colț al grădinii bunicilor ,în mijlocul orașului,trăiește
un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze
până în vârf. Sevele și le-a tras greu din pământ și ele au putut hrăni doar
câteva crengi, din partea de jos a coroanei. Către cer au rămas niște crengi
golașe, triste, în neputința de-a înverzi. Pe crengile acestea am văzut un cuib
părăsit, în care și-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureșe și mereu
bucuroase. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu tac decât noaptea,
după ce iese luna.
-Nu știi al cui a fost cuibul părăsit?îl întrebam așa
într-o doară pe ciobănescul meu ce mă privește mirat.De unde să știi,dacă nimeni nu știe.
Deodată câinele meu a plecat de lângă mine,lătrând.La poarta
casei era o femeie și un băiat...în scaun cu rotile.Nu m-am uitat la scaun,ci
la băiatul cu privirea vioaie și un zâmbet prietenos.
-Suntem vecinii cei noi și am venit să ne cunoaștem!
În curte,sub salcâmul cu vrăbii,am aflat că băiatul
avusese un accident la un concurs de karting,iar acum va sta o perioadă de timp
în scaun.A fost de-ajuns să ne spunem pe nume și ne-am împritenit, iar Rex a
devenit al treilea în grup,ba chiar a împins scaunul cu botul să arate că e de
folos.Din ziua aceea am aflat despre echipamentul special, că ambele mâini se
țin pe volan în permanență, privirea doar la circuit,să știi cum să eviți
contactul cu ceilalți piloți de pe pistă.Și-atunci cum s-a întâmplat
accidentul?Noul meu prieten mi-a explicat cu tristețe în glas cum înaintea unui
viraj frânarea n-a fost suficientă, iar
cauciucurile slick-urile au rupt aderența, iar kartul a scăpat de sub control
și s-a răsturnat de câteva ori.S-a trezit pe un pat de spital.Rex și-a pus o
labă pe ochi,eu am înghițit în sec și am întrebat așa într-o doară:ce facem
acum?Recuperare!Auzisem cuvântul odată de la tata,dar nu știam ce înseamnă.Dar
de-a doua zi am înțeles .Și iată-ne pe amândoi plus un câine la o sală de kinetoterapie,unde
prietenul meu a început să facă exerciții ajutat de un,,doctor”-așa îi spuneam
eu.Am văzut că îi este greu,avea fața roșie de durere,dar strângea di dinți,iar
eu îl aplaudam,Rex lătra și parcă toți de-acolo erau mai încrezători că vor
depăși durerile.Apoi eu conduceam scaunul în parcul din apropiere,unde l-am
prezentat unor colegi de-ai mei.Și așa au trecut zile și zile cu exerciții,cu
povestiri,cu plimbări.Și într-o zi,domnul,,doctor”de recuperare mi-a spus numai
mie că exercițiile,masajul se apropie de final și că va trebui să aruncăm
scaunul.O idee mi-a străpuns mintea:să spun că în duminica următoare este ziua
mea, (normal era în decembrie) organizez o petrecere,iar el se va ridica din scaun.Așa a fost,l-am
invitat și pe, doctor”,iar eu am făcut niște,,pase”magice și i-am poruncit cu
glas tunător:,,Ridică-te!”La început a râs,apoi încet a pus un picior alături
de scaun,eu l-am ținut de mâini și....s-a ridicat încet,încet... a făcut un
pas,al doilea și a început să meargă pe iarbă (el mergea doar în sala de
recuperarare).Cine era cel mai bucuros?Rex.... lătra,fugea,se ridica pe noi,toți aplaudau.Prietenul meu se însănătoșise.Mi-a mulțumit că l-am ajutat să
meargă din nou.Ei,nu l-am ajutat....i-am fost doar alături,c-așa sunt
prietenii.
A!muzica a fost
din partea vrăbiilor din salcâmul vechi.
