Cu o graba nebună, natura iese din hibernare - mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar pământul se încovoaie sub apăsarea rădăcinilor,a florilor de tot felul.
Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire mută, țâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această trezire. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde totul... slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.
Crește lumina și îmi aduce o adiere tainică de viață nouă vestită de păsări, mai ales de mierle și de primele migratoare care se-ntorc acasă, la cuiburi doar de ele știute. Sunt berzele și rândunelele! Totul e semn, totul vorbește altfel primăvara. Dintre flori, narcisele sunt cele mai vocale. Încă de sub zăpezi își ivesc fragila făptură, corola de raze ca o promisiune a revenirii la bucurie, la seninul sufletesc, la renaștere.
Cuvintele care deschid primăvara și inimile sunt, de când lumea și pământul, aceleași: iubirea, speranța, învierea. Când vine primăvara, și liliacul îmi împodobește viața cu albul, violetul și mireasma lui, îndrăznesc să sper, să zâmbesc mai mult, să închid ochii de fericire.
Primăvara mă umple de-un dor tandru și de o așteptare,de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranță care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat. E mai mult decât un gest, e chiar începutul speranței.Este cel mai drag vestitor al primăverii ! Cum să nu mă bucur doar cât îl văd, îi aud numele rostit, alintul lunii Martie, scump diminutiv, la vederea căruia, chiar și războinicul zeu Marte se îmblânzește, face pace și bucurie și aduce între oameni, bunăvoire.
