,, Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Deasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi...
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal !
Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângăieri
Copilăria mea...
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi !
Dar unde-s brudnici copii
Și unde-s râsetele lor ?...
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor...
De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărână s-a făcut !
Străjer măreț, mai ți-amintești ?...
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cânt !”
(brudnic — nevârstnic, necopt la minte
Poezia „Nucul”este un monolog liric adresat, formele
pronumelui personal „tu” având rolul de a exprima subiectivitatea, fiind o marcă
a tipului direct de adresare. Un poem plin de emoție și de melancolie în care
nucul este pretextul unei incursiuni în trecut. Poetul este spectatorul
propriei sale copilării, peste care suprapune realitatea,prezentul.Nucului îi
este atribuită însușirea omenească de a fi de veghe din vremurile poveștilor,acoperind
,,același”loc vechi,iubit,înconjurând,,un colț de cer”,de univers.Este arborele
regal ce domină locul natal,casa, niciodată uitată. Fără a se teme de necazurile timpului, le-a
înfruntat rămânând mândru și puternic.Impresionează rugămintea ca timpul
liniștit,,patriarhal”al copilăriei,vremurile trecute să revină ca printr-un
miracol.Cu greu,omul își amintește încântat de mulțimea verilor,
copilăriei,anotimp ales, pentru a simboliza cele mai adânci taine ale ființei
și care au trecut ușor asemenea unor adieri. Verbul,,de-ai putea” la modul
conditional optativ are rolul de a evidenția dorința intensă a eului liric
de a revedea alaiul,hora veselă a copiilor de odinioară.Întrebării triste,,unde-s
râsetele”copiilor zburdalnici îi răspunde pustiul,tăcerea potecilor,al pridvorului,loc al trecerii
timpului,al singurătății,al suferinței.Treptat cu scurgerea timpului au plecat generațiile:
bâtrânii ce l-au vegheat, i-au urmărit pașii,,din umbră”,din trecutul anilor,
cu învățături,sfătuindu-i pe părinți.Toți au devenit,,țărână”,pământ,s-au
reîntors în locurile veșniciei. Ultima strofă accentuează perspectiva
nostalgică a eului liric, care simte dureros trecerea timpului şi dispariţia
celor dragi: se adresează nucului ce-a rămas de pază,,de-amar de ani”,de-o
veșnicie,adăpostind,protejând peisajul dezolant, apăsat de durere care evocă
distrugerea şi zădărnicia,cântul poetului este dureros.Poetul este spectatorul propriei sale copilării, peste
care suprapune realitatea, singur, nucul a rămas martor al acestei dispariții
naturale.Nu este un strigăt spre divinitate,nu reclamă vreo nedreptate existențială,ci
pur și simplu constată o stare în incursiunea sa în trecut.
Limbajul figurat, bazat pe imagini artistice
şi figuri de stil, accentuează sentimentele transmise în mod direct şi
subliniază tristeţea şi nostalgia care domină întregul spaţiu liric. Astfel,
spaţiul poetic este dominat de: imagini vizuale: „nuc falnic”; epitete: „șirag
de mândre veri”;personificări: „De veacuri fruntea nu ți-o temi, Ții piept când
vin furtuni năval” ;metafore: „strajă din povești”, „străjer măreţ”- nucul
devine o figură cu apartenenţă mitică, protectoare, menite să apere întreaga
lume. Descrierea predomină, ca mod de expunere, fiind bazată pe o multitudine
de construcţii nominale, alcătuite din substantive şi adjective: „nuc falnic”,
„strajă din poveşti”, „străjer măreţ”, dar apare şi monologul adresat: „mai
ți-amintești?...”, iar prezenţa eului liric, evidenţiată de mărci lexico-gramaticale
specifice, accentuează subiectivismul versurilor şi al exprimării.
Fiecare strofă din
cele cinci ale poeziei, cu rimă variată şi măsură de 6-8 silabe, reia şi
detaliază iubirea pentru natură, ca temă principală a textului.
Poetul nu
exprimă în poezia sa decât sentimente şi impresii pe care le simţim cu
toţii – e mai mult decât un poet, e un om – dar pe care le simte mai
puternic, mai frumos.
