,,Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru și concret.
Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de
întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.
Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele își vor schița zborul.
Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.
Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte” …
La Geo Dumitrescu caracterul ironic, declamativ e mult
mai pronunțat decât la ceilalți poeți actuali.Poezia,,Portret” se
constituie într-o refacere autoironică a textelor de tip artă poetică.
Observ aici dorința de a exprima prin imagini
expresive, tabloul ce se dorește a fi pictat este deformat intenționat, ieșind
în evidență trăsăturile-șoc. Cuvintele folosite dau impresia de tablou în curs
de desenare, de conturare: „Acum pictez un tablou mare –/ vreau să-mi fac un
autoportret.” Jocul cuvintelor e ușor de observat, portretul,tabloul,mare se
referă la dimensiune sau la importanță, în ambele cazuri ironia e adevărată, pentru
că textul refuză să se ia în serios.
Monologul reflectă o poezie ce ar putea fi o confesiune,mărturisire,
dar textul exprimă naivitatea în granițele banalului. Se definesc astfel
elementele posibilului autoportret.
Deși desprinse din universul comun, definițiile par a ilustra exact, dincolo de
tonul glumeț, provocator, ceea ce va fi poezia aceasta. Sentimentele sunt puțin
luate în râs, inima e redusă la o gămălie, dar este altarul ființei,locul
sentimentelor,al arderii, aici ascunsă. Rolul minții,al creierului e
acela de a face legătura cu sacrul, divinul,dar și cu lumea
reală,concretă.Celelalte elemente ale portretului au o mică importanță, cel
puțin în ceea ce privește așezarea,,undeva”, într-un loc oarecare, nu se arată
o fotografiere a realității, ci o redare a ei, omul nereușind decât să se
exprime pe sine.Nasul poate exprima putere, nerăbdare,ambiție;gura este dovada
trăirilor;ochii,ferestre ale sufletului, ,două semne de întrebare” arată
îndoiala cunoașterii,neliniștea.,,În colț”își vor găsi loc gândurile-mulțime de
idei,cugetări,opinii,fantezii,hotărâri,neînțelegerile vieții.
„Pieptul – o oglindă cu poleiul zgârâiat”este locul în
care se reflectă imaginea trăirilor,gândirilor,amintirilor,cunoașterii,locul de
apărare al ființei scrijelit,neprotejat,de unde se poate
vedea,,interiorul”,universul spiritual,intim al fiecărei vieți.
,„Două aripi vor fi probabil și urechile”,simbol al
avântullui,al eliberării sufletului spre sublim,iar
,,fruntea cutată – o scară către infinit”,este drumul
către Lună,către cunoașterea tainelor Universului;
buzele, simbol al
senzualității și frumuseții sunt ,,arc perfect”, mișcarea continuă, vor
reprezenta pentru eternitate sărutul, semn de prietenie sau afecţiune.
Definițiile sunt metafore ale ideii de
perfecțiune.
Strofa finală pare a căpăta caracter de concluzie, dar mărcile caracteristice
sunt înlocuite cu atitudinea poetului față de ceea ce spune sugerează
starea de plictiseală intervenită: „în fine”sau în concluzie: textul poetic e
neclar,astfel că acela care-i dă valoare e cititorul, pentru că rândurile
înțelese ca și gândurile poetului, ale omului fac parte din „maldărul
recuzitelor inutile”,obiecte necesare în care se poate descoperi „ceva ce ar
putea să semene a ideal sau a munte…”,adică starea de
neatins,fantezia,valorile spre care se îndreaptă omul, punctul de întâlnire
dintre Spiritual și Material, dintre Cer și Pâmânt,sălaș al zeilor și capăt al
ascensiunii omului.
Modul în care autorul se autoportretizează e asemănător
cu maniera pictorului Salvador Dali.
Autorul conturează, într-un autoportret, o imagine banală
a poetului, văzut printr-un punct de vedere micșorat, într-un gest de
reprezentare simbolică și de asociere cu datele adevărate ale realului. Este
aici o căutare a absolutului, a marilor adevăruri, omul nereușind
decât să se exprime pe sine.
Parantezele scot în evidență necesitatea unor
elemente, neglijate din structura autoportretului liric, axat pe bătălia
spirituală dintre minte și inimă.
