,,Într-o zi m-am pus la taclale cu o ţărancă din
împrejurimile Curţii de Argeș, o femeie frumoasă în costum strălucitor,
sclipind tot de aur și paiete. Printre altele, am întrebat-o cum de-a căpătat
îndemânarea aceea să ţeasă și să toarcă, să coasă și să brodeze atât de fin și
– în același timp – atât de repede. Ea zâmbi, căci ăsta-i primul răspuns al
ţăranilor români la orice întrebare; apoi veselă, dar cu convingere adâncă mi-a
dat explicaţia misterului într-o limbă frumos colorată, plină de alintări, vorbire
atât de melodioasă și atât de blândă în rusticitatea ei naivă, ce semăna cu
veșnicul cântec de leagăn al mamei pentru copilul care doarme.
— Pentru că noi
avem o taină – vezi dumneata, domnișoară, Dumnezeu să te binecuvânteze. Când
suntem încă mici de tot, în leagăn, mamele noastre ne duc la câmp sau în crâng,
acolo unde iarba este destul de înaltă și pe unde mișună șopârlele. Acolo se
așază pe iarbă ţinându-ne în braţe și pândesc șopârla; de îndată ce o zăresc,
iute pun mânuţele noastre pe pământ și vieţuitoarea, în fuga ei, trece pe
deasupra și ne împroașcă cu răsuflarea ei.
Un ţipăt
întrerupse povestirea interesantă a tinerei femei. Era o cucoană nervoasă care
exclamă cu un aer înspăimântat:
— Ce oroare! Și nu
vă e teamă că vipera asta înfiorătoare o să vă muște? Ţăranca începu să râdă
descoperind două șiruri de dinţi sclipitori:
— O! Nu-i nicio
primejdie, răspunse ea, șopârla aleargă ca gândul și cât ai clipi din ochi a și
ajuns departe. Dacă nu-i faci niciun rău, nici ea nu-ţi face nimic; și cum v-am
spus, dacă a trecut peste mâinile copilei, poţi fi sigur că aceasta va roboti
ca o albină, va face totul repede și bine. Iată secretul nostru – adaugă
românca cea frumoasă cu zâmbetul ei blând; de-alde noi, ţărănci simple ce nu
știm de niciunele, așa facem și credem în lucrurile astea, care dumneavoastră
vi se par prostii, dumneavostră care sunteţi învăţate și aţi auzit o mulţime de
întâmplări frumoase.
Și se depărtă, dreaptă și zveltă ca un crin mândru, cu
panerul de pere pe creștet. Și, în timp ce o priveam ducându-se pe drumul
colbuit și alb, tot admirându-i cutele diafane ale maramei fluturânde și
strălucirea costumului ce sclipea în soare, mă gândeam că toate credinţele,
chiar și cele mai naive, chiar și cele mai de necrezut, sunt – oricum – mai
nimerite decât uscăciunea sceptică, și că această superstiţie ridicolă, dacă
vreţi, a salamandrei care transmite mâinilor femeii agilitatea și fineţea ei
este – la drept vorbind – bună și utilă, pentru că ea dădea ţărăncilor, odată
cu siguranţa și credinţa în putinţa lor, priceperea, îndemânarea și
perseverenţa.”
(Iulia Hasdeu, Scrieri alese. Salamandra)
Fragmentul este
un text narativ în care este relatată, povestită o întâmplare în
care naratorul subiectiv surprinde frumusețea unei superstiții din viața
femeilor.Timpul povestirii nu este precizat ,,într-o zi”,când întâlnește o
femeie,, din împrejurimile Curţii de Argeș”.O privește cu încântare
descriindu-i frumusețea chipului.Îi atrage atenția costumul,, strălucitor,
sclipind tot de aur și paiete”și este curioasă să afle despre îndemânarea cu
care a fost cusut costumul popular. Este uimită de răspunsul simplu al
femeii și astfel realizează un portret ce pare coborât din picturile
lui Grigorescu.Îi analizează felul în care răspunde,pe care-l socotește
caracteristic țăranului român, ce-și începe dialogul zâmbind,un fel de salut,de
mulțumire pentru întrebare,o expresie a fericirii.Cu veselie,într-un limbaj
simplu,viu, expresiv ,încântător,ca o melodie domoală,asemenea unui cântec
liniștitor dezvăluie un mister știut numai de oamenii simpli.Naratoarea insistă
asupra exprimării femeii prin multe epitete,iar expresia,, în rusticitatea ei
naivă”arată exprimarea sinceră,simplă a femeii ce cunoaște obiceiurile
străvechi.Rânduiala veche era ca o mamă să se așeze cu pruncul pe iarbă,loc
pentru sănătate, bunăstare, pentru creștere,urmărind trecerea unei șopârle
peste mâinile copilului.Avea credința că prin trecerea vietății peste
mâinile fetelor mici, le înzestrează cu îndemânarea de a coase cu ușurință,era
ca un descântec.Este impresionant cum răspunde
cu seninătate,netulburată de strigătului unei,,cucoane”speriată de
vorbele femeii.Și astfel lămurește secretul mâinilor
ingenioase,iscusite,creatoare de frumos.Cu simplitate,femeia compară
obiceiurile simple ale pământului cu întâmplările femeilor,,învățate”.
Naratoarea îi urmărește cu
simpatie mersul cu încredere, mândră pe un drum al destinului cu liniște
sufletească. Asemenea unei zâne din poveste pleacă ducând misterul credinței că
o vietate,șopârla, îi aduce libertate,noroc, înțelepciune, este înfățișarea
speranței unei vieți bune,cu puterea de a înfrumuseța.
Fragmentul este o mărturisire despre
frumusețea simplă,naivă a femeii care crede în povești,în credințe vechi și
privește lumea cu bucurie,luând din natură puterea de a crea și a trăi cu
speranță.Impresionează vibraţia lirică a descrierii femeii frumoase,îmbrăcată
conform tradițiilor moștenite.,candoarea și prospețimea ființei ce trăiește
într-o lume de basm.
Cei doi naratori subiectivi: autoarea
și,,țăranca”își relatează fiecare întâmplarea făcându-l pe cititor să
participe la poveste.Descrierea femeii abundă în epitete:,,veselă, limbă
frumos colorată, plină de alintări, vorbire atât de melodioasă și atât de
blândă în rusticitatea ei naivă, dreaptă și zveltă ca un crin mândru”;împletind
imaginea vizuală a frumuseții pure,proaspete cu imaginea auditivă a exprimării
în cuvinte ce pornesc dintr-un suflet simplu,neprihănit.
Fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iulia
a fost un copil minune, dotat cu o inteligență ieșită din comun.
La doi ani și jumătate știa să citească și recita poezii
lungi; la opt ani vorbea curent franceza, germana, engleza; iar mai târziu s-a
perfecționat în latină și greacă.
A visat că va trăi 100 de ani, dar graba cu care le-a
făcut pe toate par să arate că undeva, în sufletul ei, știa că timpul ce i-a
fost dat pe acest pământ avea să fie foarte scurt. La 11 ani a terminat
Gimnaziul „Sf. Sava” din București și Conservatorul, iar apoi a plecat la Paris
pentru a-și desăvârși studiile, fiind prima româncă înscrisă la Sorbona.
Iulia Hașdeu scria poezii, piese de teatru, dar și un
jurnal pentru viitor până în 1979. Avea o voce minunată de soprană, lua lecții
de pictură, dar era pasionată și de filosofie. S-a îndrăgostit de cultura
franceză, dar a iubit cu patimă neamul în care s-a născut. La nici 17 ani și-a
început teza de doctorat la Sorbona cu tema „Filozofia populară la români:
logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”.
Nu avea să-și termine teza, pentru că la 17 ani s-a
îmbolnăvit de tuberculoză.
Iulia Hașdeu a murit cu două luni înainte de a
împlini 19 ani, lăsând în urmă un tată ce nu avea să treacă niciodată peste
această durere.
