Merg cu greu pe o cărare de munte,fără dor de urcuș,
împreună cu fratele meu,sportiv,bunicul,alpinist cândva.Ei doi vorbesc despre
sfinxul din Egipt,cel de la Cerna și ajungem în fața unei pietre cu chip de om,
săpat în stâncă,îmi pare că mă privește cu ochii larg deschiși, are o
înfățișare mândră, cu căciula moale pe creștet, cu vârful îndreptat înainte.
Îmi place bărbia lui hotărâtă,îmi spun.
De după ciudata piatră apare așa deodată un
om bărbos cu un toiag și cu o căciulă ca a pietrei cioplite.Mă simt puțin
înfiorat și-i ascult vorba prietenoasă,ne povestește că demult aici la
poalele pietrei,a chipului acesta se practicau ritualuri,se vorbea cu zeii ori
se făceau inițieri și sacrificii. Aici, mai mult ca în orice loc, există veșnicia.
Ne așezăm pe
pietrișul cald și simt că niște unde îmi inundă trupul,nu sunt obosit,nu sunt
trist,iar bătrânul îmi zâmbește tainic. Iar eu parcă ascult vântul împreună cu
Babele - stranii făpturi de piatră ce stau la taifas în apropierea Sfinxului.Mă
întreb cum priveau dacii pietrele acestea.Îl întreb pe bătrân de ce un munte se
numește Omul,iar bătrânul ne povestește că o dată pe an la asfințit de
noiembrie, una din stâncile din apropierea vârfului își lasă umbra pe platou.
Profilul stâncii desenează o umbră a unui om,se spune că stă de veghe unui
altar a lui Zamolxe,zeul dacilor,care-și avea tronul pe stânca cea mai
înaltă,de acolo oficia ritualuri. E un munte vrăjit, un munte tainic, un
munte ascuns,în adâncurile căruia sunt strânse comori.Închid ochii și văd
zimbrii ce sălășluiau pe aici alături de cerbul sălbatic, cel negru si iute de
picior.
Unde se odihnește bătrânul acesta ciudat,ne
întrebăm,iar el ne arată un loc-poiana Sfârșitul Lumii.E vorba de o lume ce
începe în ochiul Sfinxului și se sfârșește în norii de sub tălpile zeilor
daci.Ne povestește despre locuri pe care le colindă: Podul cu Florile,
Piatra Arsă, Vârful cu Dor. Ce dor atât de fierbinte a dat numele unei văi,
unui izvor și unui vârf printr-o numire atât de străveche înmiresmată? Nu este
Vârful Dorului, ci e Vârful cu Dor,un dor mai tare decât moartea, un dor
veșnic, încremenit în piatră. Poate sufletul străbunilor care geme, uitat,
poate dorul de vremurile când zeii umblau cu tălpile goale pe pajiștile acestui
munte,locuri sacre,iar dacii vorbeau cu zeii la poalele Sfinxului și deveneau
nemuritori,bând apa vie din izvoarele ce năvăleau dinir-o peșteră.
El,bătrânul,trăiește
printre fenomene din aceste locuri,se bucură de curcubee
strălucitoare în plin soare, fără să fi plouat înainte, de lumini
ciudate, fulgere, scântei.Povestește și ochii lui par lumini ca de
artificii...ciudat!!!
Face o roată cu
bățul lui și ne arată că peste tot,pe lângă noi sunt oameni, oameni care
au devenit una cu pământul pe care l-au slujit şi iubit, oameni care acum sunt
flori, fân şi copaci, oameni care se înalţă spre cer, oameni peste care s-a
cosit, oameni care vor fi acoperiţi de frunze, oameni peste care se va aşterne
zăpada, oameni din care răsare iarba.
Îl urmăm spre
gura de rai, printre copacii care şuşoteasc, frunzele se lasă dezmierdate de
vânt, se apleacă spre noi şi ne vorbesc într-o limbă neştiută. Trecem mai
departe, printr-o poartă deasă, de abur, tăcută, vie, neliniştitoare. O vamă
de văzduh cu miros de ploaie.
Trebuie să treci
prin vămile de abur ale pădurii, trebuie să simţi vântul cum se înteţeşte,
trebuie să asculţi pădurea cum îţi vorbeşte, trebuie să simţi cu toată inima
ta că ploaia te-a aşteptat, ca să te întâmpine când intri aici. Şi intri.Îl
urmăm pe bătrânul dac încet, tăcuţi, în tihnă spre poarta de dincolo
de lume...o mână nevăzută ne oprește,noi trebuie să rămânem aici,pe pământ!
Toți
trei ne întrebăm într-un glas:cine-a fost bătrânul dac?poate
el,mărețul....poate.....
