vin FLORIILE !!!!!!!!!

 

Norii se scurg împreună de pevârfurile pomilor în floare.. Un murmur crește din pământ și face mugurii să crape, cerul să se învârtă. Soarele e un vârtej luminos printre nori. Primăvara atârnă în aer și toată suflarea așteaptă... Viaţa rămâne o minune unică, ire­petabilă! Şi pentru că, de-acolo de sus, Dumnezeu ştie prea bine ce se petrece în sufletele noastre ne trimite - pentru a câta oară? - vestea milosti­ve­niei Lui. Vestea asta are forma trandafirie a pomilor înfloriţi, are mi­reas­ma ameţi­toa­re a nar­ciselor, a zambilelor, are nua­nţa,,verdelui crud" al ierbii. Vestea asta are în­ţelesul Reînvierii şi al Paş­telui. Natura, creaţie divină ca şi noi, ne întinde mâna şi ne ajută să sperăm. Mesageră a lui Dum­nezeu, ea, me­reu glorioasa Natură, ne ia de mână şi ne în­deam­nă să pri­vim în sus, înspre copacii înfloriţi şi înspre Ce­rul auriu şi călduţ, îndemnându-ne să cân­tăm.

Vin Floriile cu soare și soarele cu Florii....este marea sărbătoare a intrării lui Iisus în Ierusalim, când mulțimile L-au recunoscut și L-au primit în triumf ca pe un rege.

             Ultima zi luminoasă, înaintea cumplitului martiriu de pe Golgota.

Florile sunt venite din raiul primordial, ca miresmele și culorile lor, fragilitatea lor puternică au fost lăsate s ne însoțească în această sărbătoare.

Când începe Săptămâna Mare, lumea în­trea­gă pare că intră în anotimpul tăcerii. Toate sunt acoperite de-un văl de taină şi de-o lumină smerită, ce parcă nu îndrăzneşte să stră­lucească deplin, în faţa mult aşteptatei Lumini a Învierii. Drumurile şi gândurile noastre pornesc, mai mult decât altădată, către Golgota şi către Iisus. El a dus singur crucile noastre şi a băut pentru toţi paha­rul amărăciunii, într-o singurătate şi o tristeţe fără de veac, aşa cum n-au mai fost niciodată în lume, nici înainte şi nici de atunci.

Săptămâna aceasta aflată în pragul Învierii este cea mai grea din toată Primăvara şi în­seamnă mai mult decât o ieşire din iarna păcatelor noastre. Iar amintirile despre zilele copilăriei, în care se deschideau primii muguri ai credinţei, sunt însoţite de bucuria aşteptării Învierii, a vieţii veşnice,,cu moartea pre moarte căl­când”. Lu­mi­na sfântă adu­să aca­­să, ferită de vânt între palme, dru­mul către bise­ri­că, pe sub stelele nopţii, este o mare bucurie aşteptată în­de­lung an de an. Niciun gând rău, nicio teamă, niciun regret, nicio frus­tra­re, nicio grijă, nicio ambiţie nu şi-au gă­sit loc în noi. Ci nu­mai certitudinea ca­re îmi dă o în­cre­dere nemăr­ginită în toate zilele care vor urma şi veselia care mă face  să iu­besc totul.