Tablou de
iarna
Înfrigurat[a],într-o zi de decembrie,mi-am
oprit pașii în fața unei galerii de artă și…am
intrat.Nehotărât(a),mirat(ă)…eu,care nu știam multe despre artă; dar mi-am zis
că scap puțin de frigul străzii. Am privit pereții,apoi tablourile,nu înțelegeam nimic,dar am mai rămas
privind insistent tablourile:peisaje,portrete,flori.
Și,pentru că
suntem în anotimpul alb,mi-am oprit privirea pe câteva tablouri ale
albului. ,,Noapte de decembrie’’,am
citit lângă rama tabloului;niciun nume,anonim… rama din lemn ușor prelucrat de
mâna unui meșter,avea parcă încremenit
frigul iernii,iar tabloul -o pânză pe care penelul artistului încercase să
surprindă momentul misterios, când natura este încremenită, așteptând un
miracol.
În prim-planul tabloului albul
troienelor copleșea privirea,simțeam glaciarul,am desluțit câteva urme
ușoare,poate o vietate grăbită să se ascundă,sau un om pierdut,alergând spre
dumbrava din departare,unde trunchiurile copacilor erau zugrăvite într-o
culoare a tristeții: negru-maroniu,crengile desfrunzite erau ca niște brațe
înalțate spre cer, implorând. Mi-a atras atenția, în partea dreaptă a
tabloului,în planul al doilea,un trunchi îndoit spre pământ,parcă vrând
să asculte ușoara respirație a adâncului,unde viața mai clocotea. În planul
îndepartat,ceresc,culoarea plumburie cu ușoare nuanțe de alb era strabatută de
o aripă a durerii,o călătoare se pierdea în neant, chemată de un glas numai de
ea auzit.
Întregul tablou degaja un aer trist,dar
dintr-odată am zărit în partea stânga,undeva,în depărtare,un clăbuc alb,un fum
dintr-un horn: viața nu poate pieri în acest alb al troienelor și plină de
speranță,zâmbind înaltului… am înțeles un adevăr…
