ÎNTÂLNIREA cu EMINESCU
Citesc adeseori și zâmbesc ,,fiind băiet păduri cutreieram
și mă culcam ades lângă izvor”,îl știam din cărți un răzvrătit,un copil căruia
i-a plăcut lacul codrilor albaștri,s-a aplecat să culeagă nuferi galbeni,a
colindat codrii de aramă,a urmărit luna oglindindu-se și descriind cercuri în
apa limpede,s-a ascuns printe stele alături de luceferi,a sărit în
luntre,lăsându-se purtat de valuri,așteptând ca dintre trestii să răsară fata
cu părul galben.De aceea întâlnirea imaginată cu steaua transformată în om m-a
uimit,în amiaza caldă parfumată cu flori de tei,undeva la marginea mării.Era
trist,cu ochii mari și negri,doar un zâmbet ușor în colțul gurii m-a
liniștit.M-am apropiat și l-am întrebat cu glas tainic de ce privește
valurile,vânturile ,ce semn așteaptă din înalt.Iar EL,zâmbind în atmosfera
magică creată între noi mi-a povestit despre prințul născut din lacrimi,despre
Ileana lui,despre drumurile printre astre,despre codrul,unde-și găsește
liniște,despre oamenii care-l văd și nu-l iubesc,despre singurul dor :de a iubi
și a fi iubit.Nu mă săturam ascultându-l,era ca-ntr-o poveste cu ,,a fost odată”și-atunci
am făcut un gest de a-l mângâia pe fruntea mare înnegurată de gânduri,iar mâna
mi s-a oprit în aer și a căzut pe coperta unei cărți venită de undeva de sus:,,Poezii”...erau
ale lui ,ale Luceafărului ce mă privea sclipind de sus,din cer.Aș mai fi vrut
să-mi răspundă la o singură întrebare: unde și-a lăsat copilăria cu
pădurea...cu toate?
