Recitesc cu puțină plăcere câteva poezii de
toamnă și nu-mi plac....sunt triste și-mi
provoacă milă pentru tot ce este în jur: natură,oameni,necuvântătoare,tot,tot,tot…
,, Cri-cri-cri,toamnă gri nu
credeam…’’asemenea greierului trăiesc privind pământul umed de ploaia
nemiloasă,rece,îmi port pașii pe frunzele colorate trist de vântul nemilos,simt
cenușiul cerului copleșindu-mă și număr lacrimile lui ce-mi lovesc genele plecate.
Ar trebui să mă bucur: e un anotimp ca oricare
altul,doar că pe câmp totul este ruginiu,cafeniu,cenușiu și zdrențuit,că pământul își arată goliciunea, parcă, rușinându-se, că arborii își înalță brațele
goale spre cer implorând, că cerul își acoperă fața de atâta tristețe pământeană cu un val sur, iar soarele se ascunde, pentru a nu fi găsit de vântul venit pe
aripi nevăzute din ținuturile renilor?
Ar trebui să mă bucur că ziua scade,că noaptea crește, aducându-și
misterele din lumi nevăzute cerești, că viața există totuși ascunsă în întunecimea pământului, că zgomotul pașilor îmi este ascuns de mulțimea moartă a
frunzelor și a florilor care se închină rugându-se?
Ar trebui să mă bucur? Da! pentru că din
dureri,din veșted se va naște o primăvară,noi vieți,noi lumi! Dar acum e toamnă și doar mă rog ei:
,,lasă-mi,toamnă,pomii verzi,gândurile
limpezi,viața senină mie,cerului și pământului!
