compunere--Iarna la malul mării

Valuri mari, care depășesc statura unui om lovesc fără milă malurile litoralului. În liniștea plajei pustii, departe de vacarmul obișnuit al orașului de la Marea Neagră, marea agitată scoate sunete puternice. Parcă ar fi niște  tobe uriașe care sunt lovite necontenit. Mișcarea de du-te-vino a valurilor, atât de calmă și caldă altădată, acum, iarna, este tulburătoare. Marea pare o fiară dezlănțuită care mușcă neîncetat din nisipul fin al malului. Se zbate, zbiară, după care se retrage la fel de furioasă în larg,undeva la orizont. Apoi se reîntoarce mai nervoasă și mai șuierătoare, aducând totodată  curenții din nordul cel înghețat.

Privirea mi-e atrasă de digul înalt,cenușiu de piatră. Apa rece înspumată, adusă din largul mării agitate, se rostogolește,vrând parcă să ia în stăpânire țărmul.Șuieratul apei se unește cu asprimea sunetelor vântului într-un murmur metalic,nemelodios . Răsuflarea rece și violentă a acestuia amenință orice ființă care îi stă în cale.Și-n toată această încleștare un pescăruș înfruntă urgia valurilor,cătând în adâncurile tulburi hrana. Cu un sunet prelung, triumfător, se ridică sus,agil,grațios ca o săgeată,triumfător.Îi aplaud îndrăzneala și-i trimit o fluturare de gând cald.

Dar cerul îmi primește și el salutul și printre norii cenușii o rază luminoasă se strecoară ,desenând pe nisipul înghețat o linie argintie.Pot s-o prind în palmă și s-o arunc spre larg ca Poseidon,zeul furtunii și să potolesc urgia apei.Dar rămân privind dansul valurilor ,închipuindu-mi că așa au fost create lebedele-din spuma furtunilor marine de iarnă.