poezia--În peșteră de Panait Cerna

De pe tavane-ntunecate,

Tăcute lacrimi cad mereu,

Și parcă tot sporesc din greu,

Din mari izvoare depărtate.

Șuvițe tainice de apă

Spre peșteri drum de ani străbat -

Întruna se preling și sapă

Tavanul șubred și-nnoptat.

Dar după ani de picurare

S-au închegat coloane pline:

Eterna bolții lăcrimare,

În loc s-o surpe, - o susține.

Tot astfel, lacrimi nesecate în suflete ne-au picurat,

Și de furtuni nenumărate

Viața noastră-a tremurat...

Dar azi, când stau vârtejuri grele

Să ne răpună-orice avânt,

Noi trecem fără păs prin ele

Și-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânăr ne străbate

ȘI ne Îndeamnă către cer -

Din suferinți abia-ndurate

Ne-am făurit armuri de fier.

Poezia este o meditație asupra suferinței ce fortifică ființa, o cugetare completată cu farmecul tablourilor geologice, pline de încărcătură emoțională a începuturilor de vremuri,, mari izvoare depărtate”vremuri străvechi- de la Facerea Lumii,când  lacrimile durerii pământului purificatoare,,tăcute” s-au cristalizat în forme,,coloane” ale morții și învierii .

Peștera este un simbol al vremurilor primare, bolta aparent șubredă, amenințătoare, supusă eroziunii continue a apei, în fond este semnul implacabilei treceri a timpului, este oglinda mişcătoare şi sonoră a lumii şi a cunoaşterii ,un izvor de energie.

E înscrisă, în aceste versuri, o simbolistică profundă a elementelor, angajate într-un proces al schimbării continue, al metamorfozelor materiale lente, dar de neînlăturat, al reorganizării, din plânsul discret al materiei, a unor forme noi, stâlpi de susținere ai plafonului aparent deteriorat.,,în loc s-o surpe...o susțin”.Peștera devine astfel un simbol mitic al regenerării perpetue.

Peștera și bolta sunt două simboluri ale eternității: acolo ard Focurile Veșnice, răspunzătoare de imortalizare și de construcția unei noi forme de transformare a sufletului. Peștera este aici o metaforă pentru,, furtuni nenumărate” care domnesc în sufletul poetului,ale omului care și-a simțit viața că,,a tremurat”,a îndurat greutăți.

 Zbuciumul acestuia, "vârtejurile grele" la care este supus, furtunile de lacrimi nu-i răpun,,orice avânt” omului angajat în lupta continuă din viață, ci îl fortifică la fel ca eterna lăcrimare din adâncurile peșterii.,,Coloanele”din peșteră devin în viața omului,,armuri de fier”,metaforă.

Sufletele, cuprinse de aceasta vibrație melodică, având grandoarea reverberării în pereți de stâncă, devin armuri de neînvins,,de fier”: armură spirituală  care cultivă credinţa şi dreptatea,adevărul ca şi cum ne-am încinge cu el, speranţa. Omul trebuie să învețe să mânuiască sabia spiritului. Dacă va  îmbrăca armura divină, poate ieşi învingător în lupta împotriva Răului.                                                     Poetul însuși metamorfozează materia dură, granitul, în simboluri profunde ale lumii imateriale: peștera devine, astfel, un loc al cunoașterii, furtunile din afară se transformă în energii spirituale,

 stalactitele și stalagmitele devin coloane de sprijin, idee care transpusă în planul vieții morale găsește un sens suferinței. Peștera e viața tragică : ,,Eterna bolții lăcrimare, / în loc s-o surpe, o susține". Ținuta curajoasă, dublată de încredere asigură victoria Binelui : ,,Din suferinți abia-ndurate / Ne-am făurit armuri de fier". Deși Plânsul lui Adam relevă dilema omului hărăzit durerii, sensul existenței este acțiunea, lupta ,conferindu-i un orizont inalt : ,un cer",o speranță, credința.

Omul, dornic de a-şi trăi viaţa plenar, trebuie să înlăture durerea prin luptă, prin bărbăţie. Tendinţele pozitiviste ale lui Panait Cerna se evidenţiază pregnant în acestă poezie de o rară frumuseţe, valorificată prin meditaţia profundă şi prin limpezimea ideii.
Nota de individualizare specifică lui Panait Cerna este tocmai acest optimism, un optimism hrănit din înţelegerea profundă a vieţii, ca o continuă luptă pentru realizarea dreptăţii şi demnitaţii umane, ca o permanentă depăşire a momentelor de îndoială sufletească.