poezia--Miraj de iarnă de A.E.Baconsky

Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

Cețuri târzii – flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Și parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.

O, ceas de taină – clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.

(între vis și realitate)

Poezia ,,Miraj de iarnă”  emoționează prin felul  în care autorul își exprimă, în mod direct, ideile, sentimentele de dor, de iubire apelând la un limbaj artistic. Poezia  este un text liric, pe tema iubirii, punând în lumină dorul copleșitor, exprimat prin elementele naturale în care-o regăsește pe iubită.

            În primul rând, monologul îndrăgostitului se oprește din căutări,,aicea”, într-un loc,un popas unde ,,totul seamănă cu tine”,unde o poate regăsi în fiecare detaliu.Îi este dor și mărturisește glumind că-i caută ,,poate”potriviri,similitudini în florile zăpezilor ,,diamantine”strălucitoare sau în cântecul vrăjit ,,de flaut”al mestecenilor reînnoitori de viață. Dansul privirilor în natură  admiră brazii,,copleșiți de nea”comparați cu,,crini”regali,puri și inocenți,imagini vizuale de basm. Îndrăgostitul plin de sensibilitate se vede ca într-un  spectacol al vrăjii-,,ca o plantă suitoare”- dorul o caută oriunde,și-o imaginează  întrupându-se,, în șarpele de fum ce suie lin”, metaforă a iluziei morții și a învierii,risipite,alinate,înviorate de mistuirea sufletului . 

            În al doilea rând, iubita visată în aburii  de,,flori”ai întunericului-ceața- i-a împrumutat nopții magice ,,ochii”care-l privește,iar el se simte adorat.Personificarea nopții ca o  iubită dorită,asociată subconștientului,visării este o prezență constantă, și nu o revelație spontană.În penultima strofă, interjecția,, o” accentuează o altă stare a eului  liric :este gândirea în ,,ceas de taină”, timpul nu mai există,spiritul hoinărește  într-o lume ireală a purității ,se simte inundat ,bântuit de,,pădurea”-metaforă a freneziei,spaimelor,loc al durerii,al dorințelor.În final realitatea este văzută cu tristețe:,,sunt numai eu”cu propriile  trăiri,iar ea,iubirea  a pierit ca fumul,ca vântul,ca ceața,ca un abur,Este atâta durere în,, inima cu dorul ei fierbinte”,încât poate topi răceala,distanța,imposibilitatea la reîntoarcerea clipelor fericirii.

             În concluzie, poezia este o confesiune,o meditație despre iubire și existență ,o metaforă a iubirii spiritualizate a celuia pentru care dragostea este dureros de dulce ,pură, nostalgică, iar iubita este dorită. 

          Versurile sunt scurte și uniforme, toate au 11 silabe, rima este încrucișată ceea ce conferă versurilor o sonoritate melodioasă, înaltă care sugerează pasiunea ființei în consonanță cu natura.