balada populară,,Cicoarea și soarele”

,, Pe pârâu de rouă
Plimbă-mi-se, plimbă
tânără mlădiţă
prin rouă desculţă,
Zâna florilor,
floarea zorilor,
rouă adunându-şi
paharul umplându-şi,
şi ea mi-se crede
că nimeni n'o vede.

Dar o a văzut
drăguţ sfântul soare;
şi cum o-a văzut
mult că i-a plăcut
şi 'n grab'a mânat
doi luceferi,
peţitorii ei.
În cas' de-au intrat,
ea i'a 'ntâmpinat
şi mi-i-a 'ntrebat:
- "Doi luceferi,
ospeţitorii mei,
treceţi de-odihniţi
şi vă veseliţi!"
Dar ei răspundeau,
din gură-i ziceau:
- "N'am venit s'odihnim,
să ne veselim,
ci-am venit să peţim
şi să logodim;
vrei pe sfântul soare,
că el e mai mare?"

Ea de-i auzi,
din grai le grăi:
- "Ba, eu n'oi voi,
soare soţior,
că-i tot călător,
ziua peste sate,
seara peste munte
şi noaptea
pe ape!"
Doi luceferi
peţitorii ei,
se 'ntorcând la soare
i-au spus de urmare.
Soarele s'aprinse
de necaz, şi zise:
- "Lăsaţi-mi-o 'n pace
că mi-o voiu preface
în fragedă floare,
floare de cicoare
cu ochi după soare;
Când oi răsări
ea s'o 'nveseli;
când oi asfinţi,
ea s'o ofili;
când oi scăpăta,
ea s'o aduna!"

                     (balada populară, Cicoarea și soarele)

Baladele sunt clasificate în:

- balade istorice:Constantin Brâncoveanu;Radu Calomfirescu.....

 - balade eroice :Toma Alimoş;Corbea;Gruia lui Novac;Iovan Iorgovan....

- balade haiduceşti :Iancu Jianu;Pintea Viteazul....

  balade fantastice :Soarele şi Luna;Cicoarea și soarele....

 - balade legendare :Meşterul Manole.....

- balade păstoreşti :Pe-o Gură de Rai;Mioriţa;Codreanu.....

 - balade familiale :Brumărelul;Crăişor cu mult dor; Ghiţă Cătănuţă....

Balada populară este o specie a genului epic în versuri, de mare întindere, uneori şi cu caracter liric  sau dramatic  în care sunt relatate întâmplări cu caracter istoric, legendar, fabulos, eroic, familiar, fantastic.Balada populară,,Cicoarea și soarele”este fantastică (în balada fantastică protagoniştii umani înfruntă fiinţe sau forţe supranaturale; temele sunt preluate, multe dintre ele, din legendă şi basm, iubirea dintre un astru şi un pământean, înfruntarea unor apariţii monstruoase). Sunt vizibile elemente specifice legendei în această creație populară.

     Un prim argument îl reprezintă acțiunea simplă care urmărește un singur fir narativ. Autorul anonim narează câteva aspecte importante dintr-o poveste veche despre,,zâna florilor”îndrăgită de Soare, izvorul luminii, al căldurii.

În prima parte a baladei este descris un peisaj paradisiac străbătut de ,,un râu de rouă”,râu al vieţii cu apa pură ce aduce renașterea și înflorirea,curățenia sufletească,armonia.Pe râul de rouă ,,Zâna florilor”aleargă,,desculță”ca  dorinţele, sentimentele să i se-mplinească,ea este și ,,floarea zorilor”o ,,mlădiță” neprihănită,gingașă, răsărită în ora vieţii paradisiace,a făgăduinței, dar şi cea a încrederii în sine,în existenţă.Ferindu-se de orice privire,își adună roua dătătoare de viață,de înviere.Soarele o vede și-i trimite pe cei,,doi luceferi”-mesageri solari,mijlocitori între soare și oameni ca pețitori.Dialogul dintre zână și luceferi este prietenos ,iar zâna refuză dorința soarelui de a-i deveni soțioară,pentru că este,,călător”schimbător,nestatornic,colindând zi și noapte,,sate,munte,ape”, se află mereu pe drumurile lui cerești.Ca pedeapsă pentru refuzul dragostei,astrul zilei -veșnicul călător-sau pentru nesăbuința ei de a aspira la o asemenea dragoste inegală este transformată în cicoare,floarea albastră. De atunci, fata-cicoare este obligată să-și îndrepte ziua privirile vesele către Soare, urmându-l în drumul său pe cer,iar seara, când astrul apune, își pleacă și ea capul,ofilindu-se și  murind... Albastrul este culoarea adevărului,îndeamnă la calm și reverie,nostalgie.

   Un alt argument este prezența personajelor fantastice: Zâna florilor ,o ființă fermecătoare fiind nesupusă existenţei reale.Ca o floare culege rouă ,duce o graţioasă existenţă aeriană pe tărâmul fanteziei. Gingăşia ei feminină  este din flori.Dialoghează firesc cu cei doi luceferi, trimișii soarelui îndrăgostit,dar refuză o viață alături de astrul luminii,izvor al vieții și al morții,călătorul neobosit ce străbate pământuri și ape.Orgolios,respins de zâna florilor,Soarele se răzbună,transformând-o în floarea albastră,simbol al dragostei neîmpărtășite,al visului neîmplinit,crezând că se va bucura de ea,având-o  sub razele lui.  

      Naratorul povestește  în versuri populare la persoana a3a,își prezintă personajele la început prin narațiune și apoi urmărindu-le prin dialogul dinamic,plin de pasiune. Se implică afectiv în narațiune, exprimând deschis simpatia faţă de Zână pe care o descrie ca pe o ființă de poveste,iar Soarele este astrul strălucitor măreț,răzbunător atras de frumusețea pământeană. Ca în orice creație populară, se observă folosirea exprimării caracteristice comunicării orale:versuri scurte,epitete,repetiții.

   Se remarcă limbajul artistic care conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Același efect îl accentuează și elementele de versificație, măsura de 5-6 silabe, monorima,rima împerecheată,ritm trohaic. 

      

 

Elemente de basm în romanul,,Baltagul”

 Tema centrală a basmului e înfruntarea dintre forţele binelui şi cele ale răului,în romanul ,,Baltagul” Vitoria și Gheorghiță sunt  forţele  binelui, căutând  dreptatea  şi găsindu-i pe cei care l-au ucis pe Nichifor Lipan.

  În loc de formula,,a fost odată”...în roman, de la început, se plasează existenţa neamului de oieri pe un fond de basm, justificându-se vechimea acestei civilizaţii: “Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.” 

  Vitoria se confruntă cu o situaţie de excepţie: dispariţia capului familiei, intriga ce relevă starea de excepţie o regăsim în basme :în ,,Greuceanu”- răpirea Soarelui şi a Lunii,în,,Prâslea și merele de aur”-furtul merelor.

  La fel cum personajele de basm îşi demonstrează calităţile de excepţie de-a lungul călătoriei, tot astfel Vitoria îşi pune în evidenţă şi ea calităţile, drumul ei fiind unul iniţiatic. Ca reprezentantă a unei civilizaţii închise, ea se descurcă uimitor de bine, ca un bărbat.Ca în basmele unde apare o bătrână ce îndrumă personajul principal,Vitoria se duce si la baba Maranda, vrajitoarea satului.

  Ca și în basme se  întâlnesc același număr de păstori, trei, iar cei doi îi vor răul din invidie celui înzestrat cu calități și bogăție.

  Călătoria pe care o face Gheorghiță este asemănătoare cu aceea a  fiului cel mic al craiului în ,,Povestea Iui Harap-Alb”-are un caracter ințiatic, este drumul maturizării sale, al cunoașterii binelui și răului, al propriei pregătiri pentru o viață nouă, pe o treaptă superioară, pentru a putea deveni urmașul tatălui său în familie.

   Călătoria Vitoriei către Dorna reprezintă o experiență fundamentală, ea parcurge calea dinspre o  lume cunoscută spre una necunoscută. Animalul fabulos e desacralizat în roman, având totuşi rol de ajutor. Deşi nu se foloseşte personificarea ca în basme, unde Calul e sfătuitorul lui Făt frumos, câinele Lupu ,,comunică“ totuşi cu Vitoria, printr-un alt limbaj – cel afectiv.

  Răul uman e reprezentat în,, Baltagul” de Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Acest rău uman are antecedente de bestiar: ,,Iepurele e porecla tot a lui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin despicătura buzei.   Arma fermecată pedepsitoare din basme are drept corespondent baltagul ca  similitudine cu basmul Greuceanu : subtilizarea paloşului,după uciderea lui Nechifor Lipan, baltagul e luat de Bogza.

În mitologia autohtonă baltagul este arma magică si simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justițiară. Ea este, in basmele populare, furată de forțele malefice -zmeii și redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătura a baltagului este ca, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptății, acesta nu se pătează de sânge.

 În sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însușită de răufăcător și recucerită de erou. Baltagul devenit ,,creangă de aur” simbolizează viaţa, moartea,neistovita curgere a generaţiilor, este simbolul universal al regenerării și nemuririi. 

  În basm restabilirea ordinii îi revine unui fiu,de obicei Prâslea sau Făt- frumos; în roman, această situație îl realizează mama -soţia celui dispărut, care a preluat rolul înţeleptului şi iscusitului Prâslea; în Baltagul, Gheorghiţă este Prâslea, este tipul iniţiatului: nevârstnic ,necopt la minte, el  are nevoie să  se  maturizeze ca viitor cap de familie, luând contact cu viaţa.

   În basme sunt frecvente incursiunile eroilor pe celălalt tărâm, în roman, râpa unde Vitoria descoperă osemintele soţului, imită acest tărâm.

   Finalul coincide cu restabilirea ordinii, prin actul justiţiar. Vitoria se aseamănă Caprei din povestea lui Creangă, demascându-l la praznic pe Bogza, tot astfel cum a procedat cumătra Capră cu Lupul. Finalul comunică ideea că omul trebuie să iasă învingător din toate capcanele destinului ostil.

Vitoria îşi urmează drumul, planificându-şi viaţa ce i-a mai rămas.( epilogul asemănându-se cu acela din „Moara cu noroc”, secvenţa în care bătrâna ia copii şi pleacă mai departe, împăcată cu vitregiile sorţii) 

pastelul,,Bărăganul” de Vasile Alecsandri

,,Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt.

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii”.

                                                       (Bărăganul, Vasile Alecsandri)

Pastelul este o creaţie lirică, în versuri,  în care se zugrăveşte un tablou din natură.Titlul poeziei este un substantiv cu sensul de:șes întins,stepă(baragă-țara lupilor).

(Creatorul acestei specii literare în literatura română este Vasile Alecsandri.)

Poezia,,Bărăganul”este un pastel,pentru că are caracteristicile acestui tip de text.

    În primul rând “Bărăganul”  este o creaţie lirică în care este descris un tablou din natură,un imens deșert în strălucirea soarelui,iar poetul îşi exprimă gândurile şi sentimentele în mod direct.

   Poetul privește,,câmpia lungă”,nesfârșită pierzându-se misteros în zarea tristă.Tabloul este dezolant: fără nicio,,casă”- urmă de viață,nici pădure-loc al naturii eterne,nici râu-simbolul vieții.Această enumerare accentuează lipsa vieții,izolarea unui spațiu lipsit  de orice formă de viață, unde un,,biet”,nefericit călător rătăcit ar privi doar,,o pustietate goală sub arsița de soare”.Locul părăsit și neumblat se arată întunecat,sumbru cutreierat de,,vârtejuri”, coloane infinite de colb purtate de vânt. Poetul are viziunea unui personaj îngrozitor,sinistru asemenea unei  fantome:,,Singuratatea”este ,,mută, sterilă, nepătrunsă” stăpânește în imensul Bărăgan, sub focul verii, adormită de cântecul greierilor. Nu se deșteaptă decât iarna, la suflarea pustietoare a crivățului.Adverbul,,acolo”repetat amplifică, prin repetiție,un tărâm al întunericului terestru,al somnului de veci al pământului unde floarea nu trăiește,umbra piere,toamna nu-și arată roadele,iar iarna străbate vijelioasă pustiul.

    În al doilea rând pastelul lui Alecsandri este desenat în cărbune. Epitetele descriu  un tablou dezolant,întunecat:,, iarba este mohorâtă, pământul negru, pustietatea goală, zarea tristă”. Personificarea ,,Singurătății” este realizată prin trei adjective-epitete:,,mută, sterilă, nepătrunsă”,explică izolarea locului stăpânit de vântul pustiitor și umbra morții.Repetiția unor cuvinte,,nici,acolo”accentuează încremenirea solemnă a peisajului. Eul liric contemplativ își exprimă tristețea copleșitoare,descriind o natură plină de suferință exprimată  prin intermediul imaginilor vizuale ca-ntr-un film numai cu umbre. Versul cu măsura de 13-14 silabe,rima împerecheată,ritmul iambic conferă solemnitate, o muzicalitate lentă și sugerează un anumit interior al manifestării naturii eului liric.

PASTELUL--trăsături

— specie literară lirică, în versuri ;
— eul liric își exprimă direct sentimentele, influențate de aspectul naturii;
— se desprind sentimentele eului liric: admirație, venerație, extaz, încântare, tristețe, melancolie, nostalgie;
— ca mod de expunere predomină descrierea în versuri;
— nu apare acțiunea în sine, ci gasim elemente de mișcare necesare descrierii;
— dacă apar personaje, ele nu sunt implicate în acțiune, ci completează tabloul;
— deoarece termenul de „pastel” este comun și picturii, apar tablourile de natură(termenul de „tablou” este utilizat în special în pictură, de unde a fost transferat în literatură indicand „fixarea unei imagini”, sintetizând o serie de elemente semnificative;
— aparținând genului liric, întâlnim frecvent imagini poetice, termeni cu sens figurat, figuri de stil;
— imaginile poetice pot fi vizuale, auditive, olfactive- rezultă din utilizarea anumitor părți de vorbire cu rol stilistic, din construcții cu sens figurat;
— dintre elementele stilistice, frecvente sunt epitetele necesare redării culorii predominante a tabloului;
— titlul este sugestiv, indicând elementul descriptiv,: („Iarna”, „Toamna”, „Primavara”, „Vara”, „Viscolul”, „Gerul”, „Sania”, „În miezul verii”, „Oaspeții primăverii”, „Vestitorii primăverii”, „Iarna pe uliță”, „Balta”, „La gura sobei”, „Malul Siretului”); se pot întâlni elemente ce denumesc sărbătorile din viața poporului și repere agrare (cositul, secerișul, „glasul” morilor);sunt creații intitulate chiar „Pastel”;
— în majoritatea pastelurilor apare comuniunea omului cu natura;
— natura este personificată, umanizată, în multe pasteluri luând înfățișarea unei fete (alegorie);
proza — in 1925, Eugen Lovinescu afirma: „Sadoveanu este, poate, cel mai puternic poet la naturii”, dar si alti prozatori;
— eul liric isi exprima direct sentimentele, influentate de aspectul naturii;
— se desprind, deci, sentimentele eului liric: admiratie, veneratie, extaz, incantare, tristete, melancolie, nostalgie etc.;
— ca mod de expunere, predomina descrierea in versuri;
— nu apare actiunea in sine, ci gasim elemente de miscare (dinamice), necesare descrierii;
— daca apar personaje, ele nu sunt implicate in actiune, ci completeaza tabloul / tablourile;
— deoarece termenul de „pastel” este comun si picturii, apar tablourile de natura, de altfel, termenul de „tablou” (din fr. tableau) este utilizat in special in pictura, de unde a fost transferat in literatura indicand „fixarea unei imagini”, sintetizand o serie de elemente semnificative;
— apartinand genului liric, intalnim frecvent imagini poetice, termeni cu sens figurat, deci numeroase figuri de stil;
— imaginile

pastelul,,Secerișul”de Vasile Alecsandri

,,Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
Prepelița cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor.

În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe când era încă umed de răsuflul aurorii.
Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu,
Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu.

Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade,
Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți,
Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți”........
                                      (Secerișul, Vasile Alecsandri)

Poezia ,,Secerișul” de Vasile Alecsandri este un pastel, deoarece poetul își exprimă în mod direct sentimentele de admirație în fața anotimpului vara- anotimpul  luminii solare care cade toridă încercuind oameni și locuri, este anotimpul secerișului, anotimpul lanurilor de grâu,al fericirii,al energiei.În poezie sunt exprimate impresiile poetului la vederea unui peisaj din natură, prin intermediul limbajului artistic. 

    În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea. Poezia prezintă, prin intermediul imaginilor vizuale, spațiul înalt ceresc de unde ,,pe o scară de lumină”,metaforă,o punte pe care coboară raze din lumina solară,purtând aripile legănate ale ciocârliei,pasăre măiastră,ce-și cântă setea de zbor,bucuria vieții. Glasurile păsărilor se aud ca o simfonie a vieții. Cântecul ciocîrliei înseamnă rugă răspicată şi veselă pentru binele pământului,iar cântecul prepeliței se aude de undeva din grâul pământului, al greierului ,,din mohor.” Tabloul nemișcat al naturii caniculare este surprins în momentul începutului de zi cu lumină,semn al vieţii, bunătăţii, cunoaşterii  adevărului şi speranţei. Culoarea aurie exprimă entuziasmul,iar verbul onomatopeic,,ciripie”aduce sunetele păsării măiestre venite din înaltul divin.În lanul de grâu –simbol al hranei și al nemuririi-secerătorii sunt fetele și flăcăii,tinerii ce,,înoată-n galbin râu”-loc al fertilităţii şi al reînnoirii.Secera este emblema secerișului,a morții grâului,cu forma de semilună,,crai-nou”.Imaginea vizuală este asemenea unei mări aurii.Pentru grâu și vietățile ce s-au găsit adăpost în lan,secera este Luna cu forma ei aducătoare de moarte.Tabloul pictat este plin de culoarea aurie a bogăției pământului ce-o arată cerului cu mulțumire.  Simțind apropierea morții, prepelița ,,își ia puii”cu grija, spiritul de sacrificiu în  

 dispariția lanului transformat în,,snopi de aur” bogăția vieții,este imaginea unui tezaur oferit oamenilor.

                  În al doilea rând, eul liric contemplativ își exprimă bucuria de a vedea priveliștea cerului și a pământului bogat.Natura capătă imaginea unui rai plin de bogăție și strălucire. Eul liric îşi face simţită prezenţa prin formele pronumelui personal,,mi”și verbele: ,, ciripie,fâlfâind,cântă,se ridică”exprimă mișcarea vieții,bucuria verii arzătoare,oameni și vietăți în deplină armonie. Caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imaginile vizuale și auditive: cerul plin de cântecele păsărilor,imaginea lanului de grâu asemenea unei mări aurii- prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Epitetele „azător,galben,mândră”  transmit un sentiment de bogăție și de bucurie.   Se remarcă prezența grupurilor nominale:,,scară de lumină,spicuri înalte,holda mândră” specifice pastelului. Versurile au rimă împerecheată,ritm iambic,măsura de 15- 16 silabe.

   În concluzie,poezia „Secerișul” este un pastel, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de un moment al verii-secerișul , folosind un limbaj expresiv prin care impresionează.

Apartenența textului la genul liric,,Clarinetul” de Eugeniu Speranția

,, Plângea pe stradă clarinetul, sub cer cu soare african,

Plângea cu glasul său elastic ca de pribeag copil orfan.

Şi-atunci un stol de păsări albe, printre ferestrele deschise,

Mi-au năvălit pe loc odaia. În zbor trecuseră abise.

Le-am întrebat de când pornit-au, şi oare când or să mai vie,

Dar au tăcut, şi bănuit-am c-au străbătut o veşnicie.

Şi cum erau atât de multe, am tresărit privind la ele:

Erau rătăcitoare, triste, aşa cu dorurile mele.

Le-aş fi oprit, dar dispărură şi-mi pieptu-mi înflori regretul,

Ca un orfan zdrobit de chinuri tăcuse-n stradă clarinetul.”

                                                 ( Eugeniu Speranția, Clarinetul)

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   „Clarinetul” este un text liric al poetului Eugeniu Speranția,iar titlul este numele unui instrument muzical al cărui sunet este asemănat cu cântecul frumos,dar plin de tristețe al lebedei înaintea morții.

     În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Ascultând cântecul melancolic al clarinetului,,pe stradă”,când strălucirea zdrobitoare a soarelui,,african”-de foc ce pare format din doi sori,exprimând o atmosferă apăsătoare,acesta se transformă într-un plâns,o tânguire mlădioasă a unui suflet hoinar,,copil orfan”.Sunetele clarinetului rătăcesc ,prefăcându-se într-un,,stol de păsări albe”-metaforă, zborul,proiecție a dorințelor libere ce caută armonia printre,,ferestrele deschise”loc al evadării și al aventurii,al dorinței de libertate.Ecoul sunetelor a pătruns în adâncul ființei ridicându-se din adâncuri,eliberându-se de fantomele trecutului.Nedumerit de trăirile proprii,ar dori să afle începutul experienței sufletești și dacă sunetele bucuriei,ale durerii ,ale dorului îl vor împovăra.Tăcerea bruscă a instrumentului cu proprietăți miraculoase îi readuce regretul singurătății.  

       În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric, prezenţa lui exprimată prin pronumele:,,mi”, prin verbele neliniștii:,,am întrebat,am tresărit” la persoana I.

       În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini prin care poetul îşi exprimă emoţiile: imaginea auditivă a sunetelor ce simbolizează neliniștea,dorința de a afla tainele ascunse dincolo de lume;imaginea vizuală a păsărilor albe,păsări-suflet ce leagă cerul de pământ. Epitetele: „albe,rătăcitoare,triste”  transmit sentimente de nelinişte a celui ce nu găsește răspunsurile dorite. Comparaţia glasului clarinetului : „ca de pribeag copil orfan”are darul de a exprima singurătatea copleșitoare a sufletului.

      Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în strofe de două versuri-distih- cu măsură 17 silabe, rimă împerecheată ,ritm trohaic.

   În concluzie, textul „Clarinetul” este liric, deoarece prin vocea eului liric autorul comunică în mod direct propriile emoţii, folosind un limbaj expresiv.

     

                                                                                                                                                                                                                                            

descrierea de tip tablou--,,Cezara”de Mihai Eminescu

   

,, Era-ntr-o dimineata de vara. Marea si-ntindea nesfârsita-i albastrime, soarele se ridica încet în seninatatea adânc-albastra a cerului, florile se trezeau proaspete dupa somnul lung al noptii, stâncile negre de rouă abureau si se faceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de caldura, mici bucati de nisip si piatra.

   Din niste colti de stânci despre apus se ridica o manastire veche încunjurata cu muri, asemenea unei cetatui, si de dupa muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperamintele țuguiete de olane mucigaite, bolta neagra a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite si năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-si fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusa lene, poarta de stejar de o vechime seculara, scarile de piatră tocite si mâncate de mult umblet, toate astea laolalta te faceau a crede ca este mai mult o ruina oprita curiozitatii decât locuintă....

 De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cararuse pe coasta dealului, curmate în cursul lor de musunoaie de cârtite. Pe una din carari vedem un calugar batrân mergând spre poarta manastirei, cu mâinile unite dupa spate. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu gaitan alb, metaniile de lâna spânzura c-un colț din sân, papucii de lemn se târâie si clapaiesc la fiecare pas. Barba alba i-e cam rara, ochii ca zarul neexpresivi si cam tâmpiți; nimic resignat sau ascetic în el.”

                                                                                                    (Mihai Eminescu, Cezara)

 Descrierea literară prezintă un peisaj, un anotimp sau un fenomen al naturii și sentimentele observatorului față de elementul descris, prin intermediul limbajului artistic. Fragmentul citat din opera literară ,,Cezara” de Mihai Eminescu este o descriere literară. Tema textului este natura.

           În primul rând, textul începe prin prezentarea unui timp-o dimineață de vară.Naratorul cuprinde cu privirea un peisaj spectactaculos prin bogăția detaliilor ce descriu nesfârșitul albastru al mării, urmărește cu admirație aceeași culoare a cerului,loc unde soarele se ridică,,încet”,adverb ce arată mișcarea domoală a astrului,pentru a nu tulbura florile abia trezite. Revenind pe malul mării observă ,,stâncile nergre”, loc de siguranță, protecție și refugiu cu nuanța contrastantă față de marea și cerul  verii,dar căldura le transforma în ruine.Este o atmosferă de liniște,tainică,iar naratorul ajunge într-un peisaj straniu,descoperind ,,o mănăstrire veche”.Cu ochii unui pictor descoperă zidurile ce ascund acest spațiu sacru,observă vârfurile unor copaci,acoperișurile,zidurile invadate de verdeață,poarta veche,scările degradate.Singurele vietăți  sunt furnicile harnice și neobosite,gâzele roșii leneșe,iar apariția călugărului bătrân,mergând spre poarta mănăstirei este uimitoare pentru peisajul netulburat.Este parcă coborât din tablourile vechi: haina legată cu un șiret,șiragurile de mătănii ,doar papucii din lemn fac un zgomot ușor pe una din cărări.Chipul cu ochii inexpresivi,lipsiți de viață este încadrat de o barbă albă al unui om singuratic.

            În al doilea rând, autorul descrie colțul din natură prin folosirea epitetelor:,,seninătatea adânc-albastră,somnul lung,mănăstire veche,acoperămintele țuguiate,mucegăite”; comparațiilor :,,muri asemenea unei cetățui,ochii ca zarul”;personificări:,,furnici ce-și fondau state,gâze se soreau cu nespusa lene”. Impresionează bogăția detaliilor descrierii unei lumi netulburate parcă de prezența omului, o lume la început ca-ntr-un pastel al verii,apoi naratorul trece într-un peisaj vechi,fantastic,miraculos,în care doar insectele trăiesc netulburate. Farmecul descrierii reiese din detaliile prin care autorul observă acest ținut uitat de lume,iar culorile:albastru,verde,negru,roșu,alb sunt ale verii.Se remarcă ultilizarea grupurilor nominale:substantive și adjective în realizarea tabloului, acestea fiind specifice descrierii literare.

          În al treilea rând, textul este o descriere literară, pentru că limbajul folosit este încărcat de expresivitate, creând imagini vizuale dintr-un timp vechi: ziua de vară,mănăstirea veche,călugărul bătrân.

         În concluzie, acest fragment este o descriere literară -un tablou literar- pentru că este  prezentată o zi cu soare,o mănăstire veche,un călugăr, folosindu-se un limbaj expresiv, care crează imagini vizuale,ca și atunci când cuvintele devin forme și culori.

Poezia—AMURG de TOAMNĂ de Lucian Blaga-apartenența la genul liric

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă!

  Genul liric cuprinde toate operele literare prin intermediul cărora poetul transmite în mod direct și subiectiv propriile gânduri, sentimente, trăiri, idei cu ajutorul eului liric.

  Această poezie este un pastel -- specia lirică, în care poetul descrie un tablou al amurgului, apelând la imagini vizuale, figuri de stil specifice, natura fiind sursa de încântare și bucurie interioară.

   Titlul semnifică anotimpul prezent în această poezie, exprimat printr-o metaforă, termenul de ,,amurg” numește dispariţia luminii soarelui care moare în negura nopţii, imaginea şi ceasul melancoliei ,al nostalgiei,moartea unui timp.Poetul transferă descrierea unui tablou din natură în fantezia sa.

(Poezia  este alcătuită din trei strofe inegale și un vers liber, în final; compozițional  are două secvențe lirice- realitatea exterioară, în ultima strofă și o concluzie exprimată prin versul liber).

     În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct și prin limbajul folosit.

      În prima secvență, elementele concrete ale lumii exterioare sunt dominant cosmice - ,,amurgul,nori, o rază” – pământul fiind definit printr-un simbol fragil al fericirii,al forței dragostei-   ,,o frunză” – și altul al înălțării sufletului- ,,vârf de munți”. Lumina amurgului exprimă apusul din sufletul poetului, care fusese pe culmile extazului ,, vârf de munți”, și acum nu mai există decât cenușă,pulberea rămasă după stingerea iubirii sub care arde înăbușit,,jeraticul” pasiunilor trecute. Imaginea vizuală a naturii este inedită și realizată prin personificarea amurgului, care asemenea unui zeu,Eol,,,suflă cu buze roșii” pasiunea din inima poetului, încercând s-o stingă cu iluzia exprimată prin metafora ,,valul subțire de cenușă”.

 Din strălucirea sufletească a mai rămas doar ,,o rază”-în emoția sa poetul o vede ca pe o pasăre ce,,vine goană din apus/ și adună aripile și se lasă tremurând”pe o frunză,loc al fericirii..                        

    Ultimele două versuri ale acestei strofe : ,,dar prea e grea povara – și frunza cade” – exprimă eșecul interior,înfrângerea poetului, o cădere psihică în urma unei puternice pasiuni.                                   Culoarea dominantă în prima strofă este roșul, care poate semnifica pasiunea arzătoare a unei iubiri apuse, din care a rămas numai jăraticul ascuns cu grija sub valul de cenușă. Elementele cromatice sunt fie exprimate direct prin epitetul ,,buze roșii”, ori sugerate prin,,jăraticul”, substantiv sugestiv pentru această culoare.

              Ultima strofă este o mărturisire ce dezvăluie sensibilitatea eului liric, printr-o interjecție și o exclamație - ,,O, suflet!” Poetul dorește să-și protejeze sufletul de o pasiune profundă-, ,raza de lumină” – metafora  a strălucirii.Sufletul sensibil al poetului n-ar rezista la o altă emoție și ,,s-ar prăbuși”. Confesiunea lirică din această secvență este ilustrată prin verbul,,mi-l ascund”(pers.I sing.) exprimă pericolul în care s-ar afla sufletul,dorința de protecție,dacă o altă emoție l-ar cuprinde.

          Ultimul vers al poeziei formează singur o strofă, este un vers liber și exprimă concluzia: ,,E toamnă”, lăsând deschisă meditația asupra ideii de toamnă ca anotimp sau ca stare sufletească de mâhnire, de oboseala sufletului.

     În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa în cuvântul,,frunza” este eul liric,metafora sufletului fragil al poetului care nu poate aduna pasiunea,iar în ultima strofă prin verbul la persoana I,,ascund”,dar și prin forme ale pronumelui personal:„mi”. 

De asemenea, se simte prezenţa eului liric şi în exclamaţia sensibilă din final.

     Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri inegale, fără rimă,iar ritmul este iambic .

    În concluzie,poezia,,Amurg de toamnă” este lirică, deoarece, prin vocea  eului liric autorul comunică în mod direct printr-un limbaj expresiv emoţiile şi gândurile trăite într-un moment de tristețe al toamnei, anotimp al declinului iubirii,este sfârșitul spre care se îndreaptă sufletul nefericit. 

    

,,Afară-i toamnă” de Mihai Eminescu-apartenența textului la genul liric

Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,
Iar vântul svârlă-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc,de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopar ochii.

Opera lirică este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, utilizând numeroase procedee artistice -imagini artistice și figuri de stil.

    Trăsături:

-modurile de expunere tipice sunt descrierea și monologul liric;

-în text sunt prezente mărcile lexico-gramaticale ale eului liric -pronume și verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural, interjecții, verbe la mod imperativ;

-utilizarea numeroaselor procedee artistice: imagini artistice :vizuale, auditive, dinamice, olfactive și figuri de stil: epitete, metafore, comparații,enumerații,personificări;

-părțile de vorbire predominante sunt substantivele și adjectivele specifice descrierii.

Această poezie este un sonet-cântecel- poezie cu formă fixă, alcătuită din două catrene și două terține, cu ritm iambic și măsura versului de unspsrezece silabe.

     În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetului în mod direct.Cadrul e melancolic, atmosfera din poezie este încărcată cu nostalgie, toamna reprezintă legătura între natură și sentimentele poetului.

Textul se deschide cu descrierea anotimpului stingerii al amorțirii-toamna  cu  vântul risipind frunzele cândva exprimau feeria și frumusețea naturii,izbind în geamuri cu,,grele picuri”,lacrimile cerului,decor în contrast cu interiorul calm și primitor,alături de foc.

 Sentimentul dominant este tristețea profundă a poetului, in concordanta deplina cu anotimpul deprimant.  Ipostaza eului liric este impersonală,se adresează sieși ca unui alt eu  concretizat prin persoana a doua singular: ,,Și tu citesti scrisori din roase plicuri / Și într-un ceas gândești la viața toată". Singur în camera sa, poetul recitește scrisori vechi, ilustrate prin epitetul ,,roase plicuri”care îi trezesc sentimente tulburătoare, așa  încât meditația profundă îl determină să-și rememoreze ,,într-un ceas viața toată".Este un moment al rememorării trecutului în pagini răzlețe ca-ntr-un film de iubire,iar timpul s-a oprit în loc.

     Micile plăceri ale timpului visării îl îndepărtează,îl izolează de vremea umedă, adâncirea în trecut, în liniștea caldă îi creează senzația de visare și somn,dorind ca nimeni să nu-i tulbure intimitatea:,,nime-n ușa ta să bată". După timpul amintirilor retrăite: ,,Și într-un ceas gândești la viața toată” urmează altul — cel al timpului de poveste.Cufundat în gânduri, reînvie basmele copilăriei, ale ,,zânei Dochii", în timp ce între el și restul lumii ,,ceața crește rânduri-rânduri". Repetiția ,,rânduri-rânduri" proiectează într-un spațiu temporal infinit starea de meditație solitară de care poetul se simte copleșit.

   Prezența feminină apărută din basmul visat este diafană, fantomatică, compusă din linii și umbre ce nu pot fi descoperită: ,,Deodat-aud foșnirea unei rochii, / Un moale pas abia atins de scanduri.../ Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii." Mâinile ei,,subțiri și reci"acoperă ochii triști ai iubitului cufundat în visare, stare pe care silueta diafana și ireală a femeii nu o întrerupe, ci o adâncește și o prelungește într-un spațiu atemporal, astfel încât realitatea se contopește cu visul, amplificând misterul.
Povestea erotică o dorește împlinită prin vis,acolo unde totul e perfect.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin formele pronumelor ,,tu,ți;eu,mi,mă”, prin verbele la persoana I și a2a. „citești,gândești,visez”.                În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit, care creează imaginea vizuală a toamnei cenușii,a apariției vaporoase a iubitei, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile, figurile de stil:epitete: ,,grele,roase,dulci , subțiri și reci”, repetiții :,,rânduri-rânduri“,inversiunea:,,dulci nimicuri”,forme arhaice ale cuvintelor:,,nime”accentuează starea de vis.

Epitetul ,,dulce" determină substantivul ,,nimicuri"arătând plăcerea interioară a poetului de a-și petrece timpul cu amintirile cele mai prețioase, într-o singurătate totală, izolat de lumea din afară, dorind ca nimeni să nu-i tulbure intimitatea.

   Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat din două catrene și doua terține, are ritm iambic și măsura versului de 11 silabe. Rima este îmbrațișată în catrene și încrucișată în terține.

     În concluzie,poezia,,Afară-i toamnă” este lirică, deoarece, prin vocea  melodioasă a eului liric, 

fără abuz de figuri de stil, în vers amplu, într-un cadru intim cuplul trăiește emoția,armonia la modul sublim.

 

compunere--O întâmplare petrecută la observatorul astronomic

Am plecat într-un amurg cu prieteni ce-au visat la stele,planete,de a ști ce e dincolo de cerul pe care-l vedem  și la care ne rugăm și am ajuns la  Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu" al Bucureștiului,o instituție muzeistică, destinată popularizării astronomiei, o fereastră deschisă spre cer, ce ne oferă posibilitatea urmăririi prin lunetă a spectacolului bolții cerești. Știam că este singurul observator public ,că a fost construit in jurul anului 1910, când, de fapt, casa amiralului Vasile Urseanu a fost reamenajata pentru a gazdui instrumentele astronomice. Voiam să ajung pe terasă, în aer liber să vedem cele doua telescoape de pe acoperişul Observatorului, dar am intrat să vizităm întâi cupola astronomica de 5 metri şi luneta Zeiss cu  diametrul obiectivului de 150 milimetri, în montura ecuatorială şi sistem de orologerie(ceasornicărie) mecanică.Ni s-a spus de un ghid că această cupolă este foarte veche şi funcționează manual, de aceea este foarte greu de deschis, pentru a face de acolo observații mai dese.Dar ce m-a uimit în povestirile ghidului a fost momentul în care am aflat că un crater de pe Mercur a primit nume romanesc: Eminescu,că
singurul crater cu nume românesc de pe Lună se numeşte Haret, dupa matematicianul–astronom Spiru Haret,că unul dintre lanțurile muntoase de pe Luna a primit numele de Montes Carpatus,că sunt asteroizi cu nume românești: Brâncuși,Enescu.Nu-mi venea să cred!

    Bolta înstelată mi-a atras atenția cu mii de stele, toate grupate în constelații. Luna, Soarele, planetele, toate erau vizibile. Și urmărindu-le mă-ntrebam cum arată cerul văzut de pe alte planete?

Și deodată am văzut planeta Marte,singura planeta în afară de Pământ pe care a existat apă în stare lichidă, unul din ingredientele esențiale pentru apariția vieții,am descoperit,urmărind fotografii,râuri, mări și oceane, toate secate.Deodată,parcă eram acolo, pe planeta roșie,vedeam parcă ochi curioși urmărindu-mă,aș fi vrut să fug,dar picioarele îmi erau adâncite în solul nisipos,cleios.Am făcut o sforțare uriașă și...am auzit râsete...erau prietenii care mă ridicau...și-atunci mi-am dat seama că, privisem prin telescop,că am alunecat și parcă m-am teleportat în roșul altei lumi.

   Când se făcuse noapte adâncă?Am înțeles că trebuie să plecăm,dar  ochii îmi erau plini de stele,că cerul este deasupră-mi și că poate nu suntem noi,pământenii singuri în acest Univers!!!!!!

compunere--Furtună pe mare

     Adesea îmi amintesc despre o călătorie unică, pe care puţini au şansa să o încerce.

 Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regattă pe mare. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe apa străbătută de căutătorii lânii de aur. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii.

Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat, dar şi hrană-nu știu de ce,dar mi-e foame mereu.

    Nu am apucat să mă bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale.Prognoza aflată seara trecută o credeam favorabilă navigației,dar știam că pe mare orice vânt poate aduce furtuna. Green-urile -aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă- ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor,părea că din adâncuri brațe uriașe se ridicau spre cerul tulburat de vântul ce plimba norii ca pe niște pagini răsfoite.Ce zeu fusese trezit din adâncul somn de veacuri?Probabil că așa se întâmplase cu Ulise la întoarcerea lui spre casă...noi însă nu voiam să trecem prin încercările acelea.

   Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. Fără să mai am noţiunea timpului,am ajutat pe cei care se străduiau să mențină cursul normal,tăind valurile.

   Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc,dar am trăit momente de neuitat ale unei urgii adevărate,iar atunci când  s-a îndepărtat,am  văzut marea ca trezită din nou la viața calmă, regenerată, mai proaspătă și mai albastră. Perdeaua cenușie a norilor a fost îndepărtată de mâna lui Poseidon, în locul acesteia deschizând o poartă de senin limpede,iar eu mi-am ridicat ochii spre cer și am rostit o mulțumire. 

Eminescu--când crivățul....

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

                        Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

                        Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

                        Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…

                        Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

                        S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

                        Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

                        Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Domnișoara Cristina de Mircea Eliade—argumentarea fragment la gen epic

,, D-l Nazarie deschise cu multă băgare de seamă uşa. Găsi pe săliţă o lampă cu gaz, cu flacăra scăzută. O desprinse din perete şi începu să păşească atent, silindu-se să nu facă zgomot. Podelele de lemn, vopsite vişiniu, trosneau totuşi, chiar şi acolo unde erau acoperite cu covoare. "Ce Dumnezeu ne-au dat camere atât de depărtate!" îşi spuse, puţin enervat, d-l Nazarie. Nu-i era frică, dar avea mult de umblat până la camera lui Egor; trebuia să treacă prin faţa multor uşi, fără să ştie dacă se află cineva în cameră, dacă deranjează pe cineva. Pe de altă parte camerele acelea — dacă ar fi fost într-adevăr goale — ar fi dat un aer pustiu coridorului; lucru la care d-l Nazarie nici nu voi să se gândească. Odaia lui Egor se afla tocmai la capăt. Ciocăni de câteva ori, cu bucurie.

— Nădăjduiesc că nu te deranjez prea mult, spuse deschizând uşa. Nu mi-e deloc somn...

 — Nici mie, răspunse Egor, ridicându-se de pe canapea. Era o odaie mare, spaţioasă, cu un balcon care se deschidea în parc. Patul, de lemn vechi, era aşezat într-un colţ. Un dulap, un lavoar, o canapea, un birou elegant, două scaune şi un chaise-longue alcătuiau restul mobilei. Odaia era totuşi atât de mare, încât părea simplu mobilată. Obiectele se aflau prea depărtate unele de altele. Te puteai mişca în voie.”                             (Domnișoara Cristina de Mircea Eliade)

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

Fragmentul din romanul,,Domnișoara Cristina”de Mircea Eliade, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

    În primul rând, are acţiune:Personajul din începutul fragmentului este urmărit de autor în momentul ieșirii dintr-o cameră,noaptea,ajutându-se de lumina unei lămpi,mergând încet pe podelele unui coridor.Este nemulțumit că va avea mult de mers până la camera unui prieten,pe care-l găsește treaz într-o încăpere simplu mobilată.

    În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: d-l Nazarie,nume ce parcă îl arată într-o retragere din lume,este un om nemulțumit,fiindcă nu poate sta singur,va trebui să meargă pe un coridor ,fără să facă zgomot,până va ajunge la Egor,celălalt personaj,care-l primește cu amabilitate.Amândorura nu le era somn și întâlnirea se pare că îi mulțumește.

    În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a3a,îi urmărește mișcările lui Nazarie,îi aude gândul ,observă că nu-i este frică de întunericul și liniștea coridorului și pătrunde cu acesta în odaia pe care o descrie.

    Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea personajului. Dialogul celor două personaje este simplu. Descrierea apare foarte puţin, pentru a arăta o încăpere cu aspect simplu,iar autorul enumeră mobilele care permiteau lejeritate în mișcare.Atmosfera este ca-ntr-un film alb-negru,fantastică,stranie.

    În concluzie, fragmentul este un text epic, datorită acțiunii simple, a personajelor și a naratorului

  obiectiv,impersonal,care povestește la persoana a3a,fără a se implica în faptele prezentate.       

Eminescu.....

Din cuvinte și din amintire Eminescu se-ntrupează iar....ca un cântăreț rugând iubirea să apară,să-i dea lumină basmului ce i l-ar spune e,crăiasa din poveștile copilăriei,atunci când amintirile,când marea îl va-ntreba:ce e amorul?iar EL cu suflet trist va iscodi cânturi .Se-ntreba de câte ori viața îi va aduce despărțirea de o dragoste adevărată,iar în freamătul de codru se va lăsa acoperit de flori de tei,cu sufletul iubind în taină,cu dorința unui singur dor ca sara-n asfințit să stea-n cerdac numărând stele-n cer.Când se bate miezul nopții,fascinat de un Luceafăr,cuprins de-un farmec trist și ne-nțeles ca umbra  va auzi doar glasul vechilor păduri:            Lasă-ți lumea ta uitată
 mi te dă cu totul mie,
 de ți-ai da viața toată....


                         

caracterizarea personajului Ispas- ,,Cerșetorul”de Liviu Rebreanu

  ,, Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecție pe neașteptate în satul Ciolănești, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă strașnică de scarlatină.

Era un om blajin doctorul Ispas, veșnic cu zâmbetul pe buze și cu ochelarii pe nas, ras ca un englez, și un binefăcător din naștere. Oculist prețuit și miop, desfășura o muncă neobosită pentru ocrotirea celor ce-și chinuiesc viața într-un întunerec  fără sfârșit. Îi plăcea să-i zică lumea „apostolul meseriei doftoricești” De aceea nu primea niciodată bani pentru consultații, izbutind chiar să cheltuiască cu apostolatul o parte bunicică din averea frumoasă ce-i rămăsese de la părinți.

Acuma se înfunda în pernele de piele, foarte îngrijorat să nu-l azvârle în vreun șanț zguduiturile mașinii. Îi stătea mereu pe limbă să poruncească șoferului îndrăgostit de iuțeală să meargă mai cu băgare de seamă, dar parcă-i era rușine să arate că i-e frică... Poate din pricina aerului proaspăt, poate din pricina zguduiturilor nemiloase, Ispas simți deodată că i-e foame. Și fiindcă se apropiase de țintă, se plecă și strigă șoferului.

— Ascultă, Petre!… Auzi?… Oprești la cârciumă, nu la primărie, auzi?… Întâi luăm ceva și pe urmă…

În fața cârciumei se ivi hangiul, foarte plecat și încântat.

— Poftiți, conașule, poftiți!… Avem orice vă cere inima…

Doctorul Ispas porni să intre. În clipa aceea, însă, răsări ca din pământ un cerșetor orb, cu cămașa zdrențuită și murdară, desculț, încins cu o sfoară noduroasă, cu o căciulă cenușie într-o mână, iar în cealaltă cu un băț zdravăn, și se apropie mormăind jalnic și tărăgănat:

— Fie-vă milă de un biet orb… Bogdaproste… D-zeu să vă miluiască…

Ispas șovăi puțin, apoi se opri, scoase niște bani și-i aruncă în căciula cerșetorului. Intră pe urmă în cârciumă, întovărășit de bolborosirile de mulțumire ale orbului, care pipăise în grabă banii și se roșise de bucurie.

În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerșetorul orb. Să fie oare orb din naștere? Să-și fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ispas mânca, și-n gând se înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putința să facă bine omenirei și care nici nu se sinchisesc de omenire. Bău de dușcă un pahar de bere de la gheață și-și zise hotărât:

„Trebuie să mai văd pe sărmanul cela! De unde știi că nu e vorba de vreo năpastă trecătoare? De ce să nu-l ajutăm să se facă om dacă-i cu putință?”

                                                                               ( Liviu Rebreanu,Cerșetorul)
         Ca personaj principal în fragmentul din povestirea,,Cerșetorul”,doctorul Ispas  se înscrie în categoria personajelor pozitive, el ilustrează optimismul,încrederea în el însuși,speranța,  reprezentând omul dornic de mai bine, cu aspirația de a salva pe cei în suferință.Titlul fragmentului este,,Cerșetorul”-un anonim ce imploră mila oamenilor,este orbul cu speranța că va găsi  compasiune faţă de suferinţa ,de nenorocirea în care trăiește.

      Doctorul Ispas este caracterizat în mod direct de narator-este medic la,,spitalul Maica Domnului”,nume ce  arată un loc sfânt de vindecare.Descris ca un om blând,omenos,,veșnic cu zâmbetul pe buze”,generos față de suferinzi este numit ,,apostolul meseriei doftoricești”-ca un trimis în lume, pentru a vindeca,a alunga întunericul și a aduce lumina ochilor,cunoașterea,adevărul și speranța.Merge purtat de viteza unei mașini să vindece oamenii de,,o molimă strașnică”,lăsându-l pe șofer să conducă cu rapiditate,chiar dacă simțea,,frică”.

       Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gândurile, faptele, comportamentul şi întâlnirea neașteptată.Se opresc la,,cârciumă” și doctorul este întâmpinat cu  bucurie de hangiu, în acest moment apare,,ca din pământ un cerșetor orb”.Autorul îl descrie,fără a-i da un nume, în nuanțe întunecate,descins din altă lume,contrastând cu înfățișarea doctorului: este zdrențăros,murdar,desculț,cu glas trist,jeluit,cerând milă.Generos,doctorul îi pune în căciula întinsă bani.Întâlnirea orbului îi răscolește sufletul doctorului,iar întrebările nu-i dau liniște,gândindu-se la cei care nu-și îndeplinesc menirea de a lecui suferințele. Impresionează hotărârea de a-l ajuta pe nefericitul orb,,să se facă om”întreg cu lumina ochilor.Totul e ca să găsească felul în care să ajungă să-și lămurească întrebările pe care și le pune în interiorul ființei,să adune din suferința cerșetorului orb un răspuns.

     Limbajul scrierii este bogat și variat.Pasajele descriptive realizează un contrast între cele două personaje:doctorul –o figură luminoasă ,aureolat ca un sfânt,un portret al unui apostol,este cel trimis de viață cu o misiune, propagator înflăcărat al dorinței de a alina suferința,iar epitetele accentuează portretul fizic și moral ; cerșetorul orb- imagine cenușie,nuanța bolii ce maschează tema,întunericul, iar zdrențele în care este îmbrăcat îl arată ca pe un om de nimic. Narațiunea se face la persoana a treia naratorul este exterior evenimentelor povestite:astfel este prezentat doctorul în drumul lui,în mașină,la cârciumă,iar stările interioare,  gândurile ,întrebările sunt relevate prin monologul interior  al conștiinței și sufletului, demonstrând astfel omenia celui ce vindecă durerile.

      Numele,,ISPAS”înseamnă ÎNĂLȚAREA DOMNULUI.

                             

În încheiere o poveste:

,, Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Mulţi îl certau să tacă; dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.” Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus. Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?” „Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.” Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.”

   

apartenența unui fragment la specia literară basm popular

,, Atunci şi Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu un buzdugan cu totul şi cu totul de oțel şi unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pământul. De câte ori da, de atâtea ori cădea câte o zburătură de piatră. Şi lovi ce lovi, până ce îi sfărâmă vârful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi întețea loviturile şi dete, şi dete, până ce o făcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana. Îl luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfățişă iarăşi la împăratul.

 - Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic neruşinat, care a voit să te amăgească, spre a ne înțelege la cuvinte.

 Împăratul îl chemă. Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprânceana încruntată, începu să tremure şi-şi ceru iertăciune, spunând cum căzuse în mâinile lui paloşul lui Greuceanu. După rugăciunea lui Greuceanu, dobândi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăția lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu o nuntă d-alea împărăteşti şi se încinse nişte veselii care ținură trei săptămâini...

 Şi eu încălecai po şa, şi vă povestii dumneavoastră aşa.”(basmul popular-Greuceanu)

Basmul este o specie a epicii populare -de regulă în proză- și culte, cu o răspândire largă, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare :Feți- frumoși, zâne, ființe și animale năzdrăvane, aflate în luptă cu forțe nefaste ale naturii sau ale comunității, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare, care sunt învinse în final.

     Tema acestui basm este comună basmelor populare: lupta dintre bine și rău,binele iese învingător întotdeauna, dreptatea, cinstea sunt caracteristici esențiale ale optimismului uman.

Titlul este numele personajului principal,Greuceanu,este un nume rar-al omului care întâmpină greutăți,iar sufixul „-eanu” folosit în numele de familie românești, este indicator al unui loc sau al unei stări. El reușește să-și demonstreze adevărata identitate, în ciuda vicleșugului sfetnicului necinstit. Mai mult, voinicul se arată iertător și omenos, convingându-l pe împărat să-l ierte pe sfetnic. Greuceanu rămâne un simbol al binelui, este posesorul unei arme năzdrăvane, are curaj, o forță impresionantă și este viteaz, este aspru și neîndurător cu dușmanii.       

Fragmentul citat aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

     În primul rând fragmentul este un text epic cu acţiune, personaje, narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului este prezentat deznodământul- finalul este  ieșirea din lumea imaginară ,un element definitoriu al basmului, se conjugă fericit cu începutul, fiind opusul acestuia. Un mijloc specific basmului este metamorfoza - Greuceanu se transformă el însuși în buzdugan, spărgând stana de piatră în care se prefăcuse diavolul.Arătând puterea magică- ,,Greuceanu”, ar putea fi o metaforă pentru buzdugan/ghioagă, armă care strivește cu greutatea ei și are capătul plumbuit,este armă de luptă,dar și semn al puterii.Autorul folosește hiperbola:buzduganul luptă singur cu stana de piatră și, din pulbere,voinicul își recuperează paloșul;lovește,,de se cutemura pământul”. Paloşul simbolizează dreptatea, puterea , onoarea, curajul, credinţa jurată cuiva.

Dreptul la recompensa dobândită a fost obținut nu atât prin forța sa fizică, cât mai ales prin inteligență, generozitate, intuiție, cumpătare și tenacitate.

           În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale:Greuceanu are capacitatea de a se transforma din om într-un buzdugan .Este prezentă cifra magică „trei”care simbolizează miracolul:Greuceanu se dă  de trei ori peste cap,pentru a căpăta puterea de a învinge, nunta a ținut trei zile. Personajele sunt specifice basmului: Greuceanu-un Făt-frumos,iar împăratul,sfetnicul și fratele sunt personaje prezente, care nu vorbesc..

      Un al treilea element caracteristic basmului este formula de sfârşit :„Şi eu încălecai pe-o şa, şi vă povestii d-voastră aşa” închide universul supranatural şi readuce lumea reală. Naratorul povestește la persoana a3a.Seriozitatea povestitorului se menține astfel la sfârșitul basmului, când tonul de glumă specific formulei inițiale revine în formula finală, destramă lumea miraculoasă a basmului fantastic, iar contrastul dintre lumea ireală a basmului și lumea reală aduce satisfacție pentru triumful binelui,al lui Greuceanu, asupra răului,sfetnicul ce-și vânduse sufletul lui Satana. O alta trăsătura a basmului este oralitatea stilului marcată prin:adresarea directă unui auditoriu imaginar:,,nene,d-aia”.Modul de expunere este narațiunea prin care se realizează într-o succesiune întâmplările,iar dialogul apare doar în momentul în care Greuceanu îi cere împăratului să-l vadă pe sfetnicul mincinos.

       În concluzie, caracterul epic,personajele și universul supranatural, formula finală sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

   

     

poezia Pomul Crăciunului de George Coșbuc

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c'aşa vrea Dumnezeu.
Şi numai câte-un viscol o bate uneori,
Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.
Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,
În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.
Şi zboară'ncet de-alungul pădurilor de brad,
Şi cântă'ncet; şi mere şi flori din sân le cad.
Iar florile s'anină de ramuri până jos
Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!
Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,
Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ţi trimite dintr'însă Dumnezeu.
Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,
Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.
Departe într-un staul e'n faţă-acum Isus,
Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus.
Dar el e bun si'mparte la toţi câţi îl iubesc,
Tu vino, şi te'nchină, zi: "Doamne-ți mulţumesc".

argumentare caracterul de operă literară a unui fragment

      Se numește operă literară creația literară -orală sau scrisă- în care autorul transfigurează realitatea în ficțiune. Opera literară prezintă caracteristici(trăsături):

.are caracter ficțional,este rezultatul imaginației autorului;

. are scop estetic,trezește în sufletul cititorului emoții și sentimente;

.se caracterizează prin expresivitate, obținută prin utilizarea imaginilor artistice și a figurilor de stil, explorându-se îndeosebi sensurile figurate ale cuvintelor;
. se pot utiliza arhaisme, regionalisme, termeni populari și cuvinte a căror formă se abate de la normele limbii literare;
. are caracter subiectiv;

.  are un conținut (idei, sentimente, acțiuni, tablouri) care este exprimat într-o forma artistică; între conținut și formă există o strânsă legatură- opera literară fiind un tot unitar;
.  are o structură (temă, idee, motiv, conflict, subiect, personaj, moduri de expunere, elemente de prozodie......);
.  , literatura este o artă a cuvântului;

(în alte arte :muzica, pictura, sculptura se folosesc sunetul, culoarea sau piatra). 

         Din categoria textelor literare fac parte opere literare aparținând genului liric, epic sau dramatic.

Fragment:  ,,Dănuț coborî treptele pridvorului cu mâinile în buzunar și umerii plecați.Zărind mingea de fotbal uitată în ogradă,își aminti că se jucase cu Olguța,că se rănise la genunchi mai adineaori-și că i se păru că treptele pe care le coboară sunt altele decât cele pe care le suise,și că ograda-i alta,și că Dănuț e altul...

  Ca și cum treptele suite atunci și coborâte acum ar fi fost ale vremii,nu ale pridorului casei părintești.

   Închise ochii...De multe ori,spre sfârșitul vacanțelor mai ales,Dănuț visa că s-a întâmplat o nenorocire.Și-ntotdeauna,deschizând ochii,nenorocirea se isprăvea.Și Dănuț era fericit,cu sufletul frăgezit de zâmbete desprinse din spaima somnului.Astfel,nenorocirile din somn îl deprinseseră  să scoată nenorocirea ca un prag peste care treci-deschizând ușa cu o deschidere de pleoaape-pentru a intra în alba încăpere a luminii,cu oglinzi numai pentru zâmbete și ferestre numai pentru soare....

   Deschise ochii.Mingea de fotbal aceeași;cerul,înalt și întins;începea școala,se apropria plecarea,Dănuț,mic și singur...

                                                              ( Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

            Opera literară cuprinde texte prin care autorul îşi propune să impresioneze şi să emoţioneze cititorii, exprimându-şi propriile gânduri, idei şi sentimente, prin folosirea unui limbaj artistic, 

     Fragmentul din romanul,,La Medeleni” este un text literar epic, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.

            În primul rând,autorul  îşi propune să impresioneze, să emoţioneze prin trăirile unui personaj romantic,Dănuț, înclinat spre visare, cufundându-se într-o realitate imaginată.               

            În al doilea rând, este un text literar, pentru că exprimă trăirile proprii ale băiatului aflat  într-o stare de liniște,de singurătate,amintindu-și întâmplarea nefericită trăită,,mai adineori”,când s-a rănit la genunchi.Fire melancolică,visătoare,trece în altă realitate,treptele devin un drum al timpului,al inițierii,le simte ca o călătorie,de parcă l-ar apropia de un adevăr căutat,sunt zilele,anii prin care a trecut.Se joacă cu ochii-simbolul cunoașterii-cu ei închiși visează nefericire și suferință,călătorind în altă lume.,,Nenorocirea”din somn este îndepărtată prin mișcarea pleoapelor,

este o trecere dintr-un spațiu în altul,un moment de cotitură al existenței unui copil,când va intra în viață va avea parte de cunoașterea luminii-semn al adevărului, bunătăţii, simbolizează totodată speranţa, este un mijloc de descoperire şi descifrare a misterului ,lumina zilei face parte din registrul de minuni ale naturii.          

           În al treilea rând, caracterul literar al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora personajul îşi exprimă trăirile. Astfel„treptele”, „pragul”,,,lumina”sunt metafore prin care Dănuț trece,visând, de la un timp al jocului spre începutul școlii, iar epitetele „frăgezit”, „alba”, „înalt”, „întins” accentuează inocența amestecată cu teama unui început.

            Limbajul arată  procesul sufletesc  trăit cu intensitate de personaj, caracterul tulbure al adolescenței, amestecul de visare cu revenirea la realitate,se observă cu ce finețe și tact sunt introduse tulburările care au luat exact culoarea sufletului poetic al lui Dănuț.

                În concluzie, fragmentul este literar, deoarece, prin intermediul unui limbaj artistic, expresiv, autorul comunică emoţii şi gândurile unui personaj care impresioneză.