Primăvara suavă şi bună

cu raze reci şi-argintii de lună,
cu muguri necrăpaţi ce se pregătesc

în alb să explodeze!.

Eu te aştept în prag, nu-mi pasă de vânt,

lași pe ochii vremii iarăşi rouă.

În Martie se-ntorc toţi fluturii de noapte
purtând cu ei lumina....

și-mi aduc împletit din două fire,

 roşu cu alb imaculat:
            puritate şi iubire!

 O, mărţişoru-i fermecat!…
încărcat cu dor şi vrajă, şnuruleţu-ntruchipează
poezie şi miraje,o speranţă,
noroc, în viaţă lumină, iubire!!!! 

                      

îndemn...

  

        Martie s-a grăbit să vină!și-n fiecare an vrea să ne arate că primăvara va dura o veșnicie,că pomii toți cu trunchiurile-n floare privesc spre  orizontul pierdut, unde soarele cu buze roșii săruta-n creștet noaptea micșorată,când nenumarate călătoare revin din depărtare aducând pe aripi o adiere de vânt parfumat al noului,al melodiei.

                                                    Și-atunci eu dorindu-mă fulg, mă iau la întrecere cu norii ce fug de hohotul cerului albastru,iubesc primăvara îndemnându-vă să priviți:ramurile îmbobocite,aripile păsărilor, soarele auriu,o melodie de Vivaldi,pe care vi le-am adus și, fără să vă cer voie, vă invit să înlocuți un mare actor savurând un parfum și dansând tangoul,aplecați spre sălciile plângătoare șoptind în fiecare ureche:-Nu știți c-a venit primăvara?

                                                          ...că fiecare zi plină de lumină vă face să vă amintiți că trăiți?

                                                          ...că fiecare verde cerșește atenția?

                                                         ... că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din                                                                                                                                      cununile  de stele?      

                                                                                                                                                  

                                                      … și că nu trebuie să căutăm perfecțiunea înfloririi?

!!!să ne lăsăm purtați de sunetele unei viori,împletind șireturi de legat viața-roșu și alb-cu reflexe de

                                                                                                   lumină și argint!!!!!!!!!!!!                      

Eu tot mai cred în tine primăvară Ce pot spune în cuvinte….
e puţin…. când tu râzi…. râde pământul și-ți scriu cu mâna tremurândă:

                             Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor  adevărul frumuseţilor divine, împletit în bucuriile senine Minunat, Iubit şi Veşnic Mărţişor... si-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci-acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat să-ţi lumineze și să-ţi facă fericită viaţa ta... e podoaba minunată mai de preţ decât oricare talisman...este  a sufletului comoară: un curat, iubit şi drag mărţişor…..

compunere--Primăvara este a mărțișorului

                          Ziua în care Dumnezeu a creat speranța a fost probabil și cea in care a zămislit primăvara. Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara... o neliniște blândă, catifelată mă pune în gardă.

   Cu  grabă, natura iese din hibernare – gheața își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrică a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile .Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și sfânt, când totul se desface, se scutură și, într-o zvârcolire tăcută țâșnește năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această trezire a verdelui. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică.:într-o secundă de neatenție, am pierdut tabloul. Am pierdut slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.

   Mă gândesc că trebuie să-mi aduc aminte de solemnitatea marțisorului, de actul ritualic de speranța care alatură roșul vieții și albul gândului curat.

    În fiecare an, în cea dintâi zi a celei de-a treia luni, două fire răsucite de alb și rosu invită primăvara în calendar și pe cer. După zile cu gheață și cer plumburiu, vremea are în sfârșit motiv să surâdă. Și ca să o îndemne să se schimbe, lumea își pune dorințele de soare în șnurul alb și roșu.Le spunem „mărțișoare”, le dăruim și le purtăm întru noroc la fiecare început de Martie.

 Și facem asta de pe vremea când pământul abia renăscuse după o lungă era glaciară. Nu întâmplător sărbătoarea este un simbol al Începutului: astăzi de 1 MARTIE- începutul primăverii.

   Numele de „martie” și „mărțișor” sunt asociate cu Marte, zeu al războiului, dar și al agriculturii, naturii și primăverii. (de altfel, în Imperiul Roman ,,Idele lui Marte”- nume dat zilei a cincisprezecea  din luna martie-celebrate pe final de iarnă, erau momentul începerii campaniilor de război). Așa se face că cele două culori ale mărțișorului au căpătat sensuri simbolice precum vitalitatea-energia veții(culoarea roșie) și victoria, înnoirea sau purificarea (culoarea albă).

                              Primiţi în dar o viorea,
                                 Un tril, un susur de izvor,
                                           Un răsărit... primiţi o stea
                                                       Şi-un curcubeu drept mărţişor!

                          Să fiți senini și blânzi ca o primăvară!!!!! 

Basmul,,Ion, năzdrăvanul din lut”(fragment)

,,A fost odată un moș și o babă. Și erau bătrîni ca vremea, și albi ca omătul de cărunți ce erau. Nici avere nu aveau mai mult decît o căsuță, dar nici vreo mîngîiere nu aveau, că mîngîierea omului la bătrînețe sînt copiii, iar ei copii nu avură nici cînd. Și cu cît trecea din vreme, cu atît erau mai bătrîni, și cu atîta slăbeau mai tare, că slăbeau cu bătrînețele, au umblat laolaltă de cîndu-i lumea; și cu cît slăbeau mai tare, cu atîta erau mai nemîngîiați, că n-au nici un ajutor, nici cine să le aducă un vas de apă de la fîntînă ori un braț de lemne de afară. De multe ori stau ei pe gînduri ceasuri întregi și nu scoteau nici un legănat cuvînt din gura cea știrbă, numai oftate și suspinuri. Ziua mai trecea, cum amarul trecea, că-și mai căutau de lucru; el mai mergea în pădure cîte după o mînă de vreascuri, iar ea mai mocoșea, ce biată putea, pe lîngă cea casă, mai făcea cîte o lingură de mămăligă, pe cînd socotea că i-a nimeri moșneagul din pădure; dar seara, cu deosebire în serile cele lungi de iarnă, apoi duminecile și sărbătorile, gîndeai că s-or prăpădi de urît, că amu nici ce povesti nu mai aveau; și poveștile le gătaseră, de bătrîni ce erau.

   Într-o zi de primăvară iară merge moșneagul în pădure să aducă vro două crengi și să se și răzbune o leacă, că de astă toamnă tot pe tăciuni clocise, cît fu iernița de mare, nu se încumetase să meargă la pădure prin vînt și ger, dar amu era lumea lui, că soarele pripea binișor, cum place la moșnegi. Și dacă ajunse în pădure, prinse a rupe la crengi și a-și face sarcină, că de tăiat cu săcurea nu mai era în stare. Cum mocoșia el așa printre cele vreascuri, iar îi veni în minte necazul lui cel vechi, și-și gîndi:

-Tu, Doamne, încă nu ești cu dreptate; la cîte un om dai prea mulți copii, iar la altul de loc; nu mi-ai putut da și mie batăr unuțul? Uite colea! eu moș bătrîn să umblu după vreascuri! un lucru ca ăsta și un băiat cît de slab l-ar putea face! Dar îi trecută! Cine n-are noroc pînă la ameazi, acela dup-ameazi poate pune de mămăligă de dorul norocului! Amu, pînă-i vară, mai gălăim cu biata babă, cum gălăim, dar la iarnă – ca și astă iarnă, de nu s-or milostivi creștinii să ne aducă un vas de apă ori o zburăturiță de lemn acolo ne mănîncă amarul. Mai bine ne-ar lua Dumnezeu din lume pînă-i vară și bine, să nu mai intrăm în iarnă de necaz la bieții creștini, că și ei s-au urît de noi!

   Așa gînduri mîncau pe moșneag, făcîndu-și sarcina de găteje, apoi o puse încetișor pe umăr și cît tîrîș cît grăpiș o duse pînă acasă. Baba era în casă. De astădată nu i-a ieșit înainte să-i ia sarcina din spate. Va fi învăluită cu mămăliga, gîndi moșneagul, aruncînd vreascurile de pe umăr, apoi intră înlăuntru.

— Da ce faci, babă? zise el trecînd pragul, gata-i mămăliga?

— Gata moșnege, răspunse baba, îi gata și bună dar stai oleacă unde ești, pîn-oi aprinde hopaițul, să nu-mi calci în covățică să-mi faci o poznă.

— Ce poznă să-ți fac? Ce ai tu în covățică? Că știu că n-ai copil adormit!

— Vei vedea dumneata îndată ce am, numai stai locului pîn-oi aprinde hopaițul. Și se porni baba să aprindă hopaițul, că se mesteca ziua cu noaptea, iar pentru ochii lor cei bătrîni de mult era noapte. Moșneagul sta ca pe spini lîngă ușă, de abia aștepta să se facă zare de lumină în casă să vadă el ce-i în covățică? Adică acolo dormea un copil sugîndu-și degețelul, iar moșneagul mai înlemni cînd îi zări fața.

— Al cui e, babă? întrebă el după ce se mai deștebăli de cap.

— Al nostru, moșnege, tot e al nostru, după Dumnezeu Sfîntul.

— D-apoi cum? ian spune-mi să te înțeleg?

— Așa, moșule, că după ce ai mers dumneata la pădure, n-am avut ce lucra, mi-a fost urît în casă și am ieșit afară. Acolo la soare mă prăjii cît mă prăjii, apoi îmi veni în minte să mă joc ca băieții, că bag-seamă omul dacă îmbătrînește, ajunge în mintea copiilor, și am făcut din lut un copilaș și l-am pus colea în covățică și am prins a-l legăna, ba încă i-am și cîntat. Deodată numai simt că copilul meu se mișcă; eu mă spăriai, dar el mă întări în lire că prinse a vorbi și-mi zise:

— Nu te teme, mamă, că nu-s nici o nălucă, eu sînt copilul dumitale. Și din minuta aceea, moșnege, noi sîntem cu copil, și ce copil! azi l-am făcut din lut și azi a și înviat și a prins a vorovi; e isteț de Doamne apără! e năzdrăvan, moșule”.

   Basmele populare au izvorât din obiceiul străvechi de a povesti prin care oamenii îşi exprimau  aspiraţii imposibil de atins în realitate. Basmul este o naraţiune populară în proză, care înfăţişează o lume fabuloasă în care personaje reprezentând binele luptă cu elementele răului pe care le înving în final. Naratorul este obiectiv, martor la întâmplări, relatând faptele la persoana a treia.

  Consider că dacă se dorește  înțelegerea cu adevărat mesajul transmis de povestitor, îmi trebuie să fiu atent; ca să pot înțelege această poveste trebuie recitesc câteva cărți:
 ,,Povestea porcului"de Ion Creangă și Geneza din Biblie unde citesc: ,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”...„ Doamne, Tu eşti Tatãl nostru; noi suntem lutul, şi Tu eşti olarul, care ne-a întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.”

  Titlul basmului conține numele de  Ion care se traduce ,,Dumnezeu a avut milă" sau ,,Binecuvântarea lui Dumnezeu"; acest nume este la origine o formulă de mulțumire față de Dumnezeu pentru un copil adus pe lume,iar,,năzdrăvan”este o însușire pentru cel înzestrat cu puteri supranaturale;extrem de iscusit, de deştept,grozav de frumos, de interesant.Lutul este simbolul țărânei din care au fost modelate primele ființe,devine simbol material al naşterii. Modelând lutul şi dând viaţă,o femeie a dovedit credință,a putut substitui divinitatea printr-un joc asemenea unei practici magice. 

    Formula iniţială a poveştii se aseamănă în mare parte cu cea de început din creaţiile populare: „A fost odată ca niciodată”, care are ca principal scop introducerea cititorului într-o lume fantastică în care orice este posibil.

  Povestea ne familiarizează cu două personaje aflate la o vârsta înaintată care se plâng că nu au un copil să le fie ajutor la adânci bătrânețe. Lipsei copilului i se mai adaugă sărăcia lucie și faptul că fiind bătrâni și ăaraci, nimeni nu le mai deschidea ușa. Impresonantă este legătura dintre cei doi bătrânei,viața pe care și-au petrecut-o numai împreună,dar tristețea a fost marea povară pe care au dus-o împreună,care devenea copleșitoare în nopțile de iarnă,în sărbători,în zilele când nici poveștile nu mai aveau farmecul din tinerețile trecute.Slăbiți,bătrâni,neputincioși au trecut încă o iarnă grea și privesc primăvara mulțumiți că trăiesc:bătrânul merge în pădure după crengi,iar locul-pădurea devine un loc sfȃnt, de reculegere și rostește o rugăciune pe care dorește ca Dumnezeu s-o asculte, poate va primi ajutorul cerut.Îi povestește viața necăjtă a lui și a bătrânei sale și,disperat,își dorește plecarea din lumea nefericită.

   Ajuns acasă,nu este întâmpinat de bătrână,pentru că aceasta îi dezvăluie la lumina opaițului-parcă un moment al ieșirii din bezna vieții- un copil ce era într- covățică-locul în care bătrâna,recunoaște că s-a jucat cu lutul,pământ magic,mirosind a reavăn şi a soare, a pădure şi a văzduh,a făcut un copilaș și tot în joacă i-a cântat,l-a legănat,un adevărat ritual al unei femei ce dorește a fi mamă,iar acesta se transformă miraculos într-o ființă vorbitoare(asemenea lui Pinocchio),isteț și năzdrăvan-înzestrat cu puteri supranaturale,apărut miraculos ca PRIMA FIINȚĂ a căpătat har divin de a vorbi, prin faptul că s-a apropiat de părinții săi, -moșul și baba - care erau divini..

  Sigur ruga din pădure a bătrânului a fost ascultată!Bătrâna este fascinată de apariția năzdrăvanului,ființă a jocului ei. Apariția copilului în casa celor doi bătrânei simbolizează venirea pe lume a „noului născut” care dă dovadă de calităţi omeneşti:istețime,curaj. 

   Această descriere pe care o citesc, pare atât de reală, încât o accept ca atare, fără să mă întreb dacă legat de aceste personaje bătrâne nu mai există și alte înțelesuri sau explicatii. Ori noțiunea de bătrâni, mă face să mă gândesc dintr-o dată la cuvântul strămoși, la înțelepți, dar mai ales la zei. Cel mai mult mă impresionează acest ultim cuvânt care s-ar putea să fie una din cheile cu care vom descuia cutia misterelor, de fapt basmul nostru.

 Prin urmare îmi pun următoarea întrebare: dacă cumva cele două personaje nu sunt niște personaje nefericite, oarecare, ele reprezentând altceva? Adică aici mi se vorbește despre doi Zei,despre un univers străvechi ???......

   

Dragobetele...

Năvalnicul Dragobete, un personaj mitic creat de fantezia populară, apare fie în postura de zeu dac al iubirii, fie în postura de fiul al babei Dochia- indiferent de legende- pe 24 februarie, de Dragobete, românii sărbătoresc cel mai frumos sentiment: Iubirea.

Basmul popular,,Zâna apelor”(fragment)

 ...............................................................................................................................

,, La coliba pescarului a trăit copilul până ce-a crescut mare și-a învățat, și el, meșteșugul pescăritului. Pescarul era acum bătrân și nu mai putea pescui, dar Alesandru, ca om harnic și băiat de omenie, câștiga atâta ca să poată trăi el, bătrânul și baba moșneagului liniștiți! Dă Dumnezeu însă că moare pescarul și moare și baba lui, și rămâne Alesandru numai singur. Acum pescuia el numai pe seama lui.    Dar gândeai că e făcătură, de când murise pescarul cel bătrân mai că nu mai erau pești în Dunăre; umbla bietul copil ziua deplină altă dată, și nu-i prindea mreaja nici un pește. Odată, necăjit cum era, și dară și flămând, aruncă mreaja în Dunăre și nu mai merge la ea până a doua zi la amează. Atunci se duce și trage mreaja. Nu era în ea nimic altă decât o mreană, e drept că foarte frumoasă. Noa, o ia el în mână și o duce la colibă să o frigă pe cărbuni, că era mai leșinat de foame, săracul!

Dar când dă să o spintece, mreana îi scapă din mână și, cum cade jos, cum se face o drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea ca o zână: cu ie albă ca laptele, împănată cu flori galbene, roșii și vinete de mătase, cu catrință ca fetele noastre, cu pieptăruț mândru, tot pene, și cu părul slobozit pe spate.

– Nu mă spinteca, Alesandre, zise ea, că eu sunt rânduită de Dumnezeu să-ți fiu soție!

– După ce văd că ești om ca și mine, cum să te spintec?! zise Alesandru, dar eu gândeam că tu ești mreană!

– Eu sunt Zâna Apelor, zise fata, și la porunca lui Dumnezeu am intrat în mreaja ta și, pentru binele tău și al altor oameni, trebuie să-ți fiu nevastă!”

   Basmul este o specie a epicii populare (și culte)în proză,în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare :Feți frumoși, zâne, animale năzdravane- aflate în lupta cu forțe nefaste ale naturii sau ale lumii, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare, pe care ajung a le birui în cele din urmă. Basmul este o operă literară cu o geneză specială, o oglindire a vieții în moduri fabuloase; basmul e un gen vast,este mitologie, etică, știință, observație morală;eroii nu sunt numai oameni, ci și ființe fantastice, animale.Basmul conţine formule specifice :iniţiale, mediane şi finale şi transmite un mesaj optimist, cu valenţe educative.

   Titlul este numele personajului principal:,,Zâna apelor”-nume al unei divinități acvatice, o fiinţă feminină dintr-o altă lume decât a oamenilor,simbolizează frumusețea splendidă,este Sora Soarelui,transfomată în,,mreană”,pentru a nu-și întâlni niciodată fratele.

  În primul rând, fragmentul din basmul popular,,Zâna apelor” întruneşte toate caracteristicile basmului: este o creație populară,epică,anonimă,cu acțiune,personaje,narator.

Acțiunea este la început obișnuită:Alexandru este un copil care învață meșteșugul pescuitului,rămâne singur pe lume,nefericit,flămând,fără noroc la pescuit.Într-o zi în mreajă(plasă de pescuit)găsește o mreană,care alunecă din mâna băiatului și se transformă într-o fată plină de farmec feminin.

Descrierea este a unei fete atrăgătoare prin frumusețe și port: personifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia, perfecţiunea lumii  sub chipul de zână.Portul ei este costumul românesc tradițional de bun gust al culorilor:iia-cămașa albă simbolizează puritate, inocență,culorile florilor cusute sunt:galbenul,roșul,vinețiul semnifică pasiune,emoție,nuanța razelor soarelui, căldură, foc, entuziasm,bucurie;catrința-fota românească;pieptăruț-vesta împodobită cu pene simbolul puterii și al protecției divine.,iar părul era ca al sirenelor libere în mediul lor.Mreana devenită zână este trimisă pe pământ cu un scop:de a aduce binele oamenilor.

   În basmul popular, perspectiva narativă aparţine povestitorului popular, care se adresează direct celor ce îl ascultă,naratorul este obiectiv, neimplicat în evenimente; povesteşte,, la persoana a III-a.

   Prezența supranaturalului este un alt argument:Alexandru,pescarul este singur,deznădăjduit,surprins de transformarea mrenei într-o fată frumoasă,ce vorbește asemenea oamenilor.Aceasta vine cu poruncă divină de a deveni soția pescarului și de a aduce fericire în viața oamenilor,este un mesager divin.Interesantă este apariția zânei asemenea Ilenei Cosânzene cu ochii de soare,cu trupul răsărit din ape.

    Ultimul argument că textul este basm constă în mesajul pe care îl transmite: un om nefericit poate primi un ajutor divin,dacă are putere morală.

    În concluzie, fragmentul aparține unui basm popular, fiind o operă populară epică, în care unui  om  i se poate schimba viața miraculos.

    (,,A fost odată ca niciodată” este expresia care ne introduce în universul magic al basmului. Rolul ei este să sublinieze intrarea într-un timp şi un spaţiu mitic, când totul era posibil. Expresia „a fost odată ca niciodată” ne ajută să ne situăm în afara timpului, să pășim în lumea viselor și ne invită să renunțăm la forța realității imediate pentru a călători și explora alte tărâmuri. „A fost odată ca niciodată” ne permite să dăm timpul înainte și înapoi după bunul plac. Formula-cheie de la începutul poveștilor marchează nu doar un alt timp, ci și un alt spațiu. Imaginația este, astfel, descătușată pentru ca mintea să hălăduiască fără restricții.

   Odată” din „a fost odată ca niciodată” se scrie legat deoarece are sensul de „odinioară” sau „cândva”. Se mai scrie legat atunci când are sensul de „imediat, în sfârșit”, ca în „Odată terminată cartea, voi pleca la școală.”.De asemenea, se scrie legat în locuțiuni precum dintr-odată, odată cu și odată ce.

   Se scrie separat, „o dată”, în situații precum „Aș dori să mai ascult o dată această poveste!”, când este vorba de numeralul cardinal adverbial, exprimând ideea de repetare (o dată, de două ori...). Scriem „o dată” în două cuvinte și în cazul alăturării articolului „o” cu substantivul „dată” – „Să stabilim o dată când ne vom întâlni pentru a citi basme.”)

(Bărbații cu numele Alexandru sunt mândri și puternici. Simt că au ceva de demonstrat lumii întregi și de obicei sunt oamenii care aduc prospețime vieții, sunt un bulgăre de energie și împrăștie o alură de intensitate în orice situație s-ar afla,sunt visători, întotdeauna sunt ajutați de un mesager-înger.)

compunere despre Masa Tăcerii

La ora de desen,doamna profesoară ne-a prezentat un album cu sculpturile lui Brâncuși...privirea mi-a fost atrasă de Masa tăcerii...nu știu de ce.

Poate ,pentru că „Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”,filmul pe care l-am văzut într-o seară de iarnă la tv și apoi am căutat informații,pentru că mă fascinează istoria. Am ajuns la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur şi cavalerii lui vin din timpuri imemoriale,din timpurile căutării sfântului Graal.Îmi spunea doamna că cei ce vizitează ansamblul de la Târgu-Jiu ar fi poate tentaţi să se aşeze la masa lui Brâncuşi, dar n-o fac. Simt că ar fi o impietate. De ce?-am întrebat eu, care n-am fost în locurile acelea... pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Este vorba despre respect, dar despre respectul pentru Brâncuşi, românul nostru.A a a!!

Şi de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui albă?

   Profesoara m-a privit zâmbind: Nu, barbă au şi alţii... la el regăsim sufletele noastre înălţate la nivelul artei, el a reuşit să păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc, făcând însă artă modernă.

 A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol şi din el însuşi, simbol în care barba albă are şi ea un rol.

Sculpturile lui Brâncuşi sunt lacrimi de bucurie, pe care acesta le lasă să cadă continuu peste sufletul celui care ştie să vadă. Este omagiul pe care maestrul îl aduce pământului sfânt din lutul căruia, cândva, într-un an solar şi unic, cântecul lui de Om s-a născut. Pe pământul pe care el s-a născut  locuiau dacii, care își spuneau nemuritori. Aici, în vârfurile de nepătruns pentru cei mai mulți ale Retezatului, Zamolxe, înțeleptul, a intrat într-o peșteră de unde veghează și acum...

   Și explicațiile sunt nenumărate: asemenea lui Pitagora şi Leonardo da Vinci, Constantin Brâncuşi considera că în geometrie se ascunde secretul lumii. Era un adept al numărului de aur, care ar sta la baza vieţii. Operele sale din Târgu-Jiu ascund secretul nemuririi, aşa cum îl vedea artistul.

   Da,dar mie mi-au plăcut fotografiile cu Masa Tăcerii,despre care se spune că ar fi inspirata de o masă de piatră din vremea lui Ștefan cel Mare. Astfel, masa rotundă, alături de cele 12 scaune în formă de clepsidră, poziționate circular în jurul ei, reprezintă masa de dinaintea bătăliei în care urmau să se avânte soldații români, înglobând în același timp în simbolistica sa elementul Timpului, pe cei 12 apostoli și mai ales ideea de comuniune și meditație -de aici si numele de Masa Tăcerii. Profilul scaunelor în formă de clepsidră sugerează trecerea Timpului care curge în tăcere.

    Masa Tăcerii, este simbolul Creatorului şi al Creaţiei Sale, este Simbolul celui care vorbeşte în Tăcere. Cercul, format din cele 12 scaune, reprezintă Sufletul, Creaţia Manifestată care se hrăneşte din punctul Central -masa din piatră- Spiritul.

   Masa Tăcerii  invită la o Cină de Taină, ritual sacru în care fiinţa poate să se nască din nou, în Spirit şi Duh.Deşi piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mişcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuşi n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se aşază la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veşnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreţinerea Universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veşnic, nici măcar piatra. Şezătorii,oamenii, pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întreţin lumea, aşa cum este ea. Noi nu ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol şi ne simţim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, pentru ca veşnicia să nu se stingă.

   Am privit cu atenţie figura lui BRÂNCUȘI,care a muncit toată viaţa, pentru a fi cineva. Asta a făcut! Artistul se simţea că datora oricărui român, ca vrednic urmaş al civilizaţiei lui Zamolxis să urmeze mereu Binele şi să realizeze fapte care-l pot face NEMURITOR!!!!!

compunere--O întâlnire cu un scriitor contemporan

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu 

  Am plecat spre librărie cu speranța că voi ajunge la timp,pentru a asista la o întâlnire cu un scriitor contemporan(era tema unei compuneri dată de doamna de română pentru vacanța de iarnă).Ce scriitor contemporan pot întâlni acum înaintea sărbătorilor,mă întrebam,gândind că sigur mă va ajuta vecinul meu care lucrează într-o librărie veche,unde intră doar cunoștințele lui.M-am plâns lui că nu-mi voi face tema,că voi lua notă proastă care-mi va strica media,că nimeni nu m-ajută și pe mine când am nevoie...știam că-l voi impresiona!!!

  După două zile,când nu mai aveam vreo speranță,i-a spus mamei-care habar n-avea de tema mea-că mă așteaptă să-mi dea o carte bună și să-mi povestească despre ea. Înăutru era liniște,iar pe lângă o masă era librarul,vecinul meu,unde era scriitorul?Am văzut o carte cu o copertă ciudată pe care era desenată o fetiță cu capul în jos și un titlu și mai ciudat,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu”de Dan Lungu.A!nu era nicio întâlnire,am înțeles...era un fel de provocare de a-mi stârni curiozitatea pentru acea carte.M-am așezat lângă omul ce ținea cartea și l-am ascultat.

Cartea aceasta te trece prin toate emoțiile,mi-a spus cu voce înceată, de la bucuria de a descoperi un personaj principal copil, simpatic, plin de imaginație, tristețea de a vedea încercările prin care trece fetița în lipsa mamei, neputința, disperarea că tu-cititorul-nu poți face nimic, că ești un martor tăcut al evenimentelor, și până la a te amuza, a te înveseli, numai pentru a te năuci, tulbura și surprinde apoi.Romanul are  inocența copilăriei,sacrificiile părinților pentru copiii lor, personaje atât de vii -pe unele le-ai lua acasă, te asigur- încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației temporare -din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate. Iar când tu, ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie” săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.

     „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat, să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia. 

Mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi,  sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o întâlnește, din întâmplare, în Italia. Rădița domină primele pagini cu naivitate și candoare. O temă buclucașă la caligrafie îi dă mari emoții, iar dimineața intrării în roman va rămâne, pentru mult timp, în mintea ei-ziua respectivă pare, la prima vedere, una obișnuită: Rădița se pregătește de școală, pleacă spre ore împreună cu prietena ei, Veronica, și obține, spre marea ei bucurie, calificativul maxim la caligrafie. Neobișnuitul însă, se strecoară, încet, dar sigur, în viața ei: de nerăbdare să-i împărtășească mamei fericirea – doar o ajutase cu tema respectivă - Rădița se  preface că este bolnavă și este trimisă acasă de doamna învățătoare. Aleargă și aleargă, intră în casă să-și strige vestea, dar familia este prea preocupată pentru a o asculta: mama își face bagajele: va pleca, pentru câteva luni, în Italia.

   Mi s-a făcut inima mică-mică când am ascultat cuvintele și mi-am zis că n-ai cum să nu empatizezi cu destrămarea universului Rădiței, cu deziluzia și, totodată, nedumeririle ei. Cu faptul că universul ei este întors cu susul în jos – sugestivă, în acest sens, este și minunata copertă a cărții. Mama pleacă pentru mai bine, pentru ca, atunci când se va întoarce, certurile dintre tată și bunic să nu mai existe, lipsurile să fie un coșmar, iar mutarea la apartament să fie posibilă.

   Poate, însă, un copil să înțeleagă toate acestea și multe altele?mă întreabă vecinul meu. Și, dacă înțelege, poate suferi mai puțin? E grozavă Rădița!prin ochii ei, i-am văzut pe copiii prezentați în emisiunile de la tv despre copiii rămași în grija unor rude în țară, în care dorul de părinte este insuportabil.Mi-a citit despre  scena în care bunicii cumpără un computer pentru a mai domoli dorul fetiței de mamă, bucățica de țară în care jocul este unica salvare, singura modalitate de a îmblânzi realitatea.Fetița află de la Buna că Dumnezeu are grijă nu numai de fiecare om de pe pământ, ci și de fiecare vietate și plantă în parte, așa că își dă seama că jocul ei, acela de a sta pe acoperișul unui bloc cu zece etaje și a da porunci oamenilor este, de fapt, o joacă de-a Dumnezeu.

Fascinat ascultam cum viața ei interioară este plină: se gândea cât de bine ar fi să existe coșuri de fum care s-o avertizeze, înainte de a ajunge acasă, în ce dispoziție este Buna; sau era surprinsă când descoperea că, după ce ea pleacă dintr-un loc, oamenii respectivi nu iau o pauză, acțiunea continuă și fără a fi ea prezentă.A! dar când începe să strângă monede găsite pe jos, pe sub șifoniere, prin tot felul de colțuri, sperând ca, într-o zi, curând, să poată călători cu banii respectivi până la mama, în Italia-asta da!m-a copleșit.

 Lumea copilăriei din roman este fantastică, redată cu atâta pricepere, cu aventuri lângă nenea Miron sau cu Mamaia Floarea -un fel de Baubau feminin-cu urcușuri și coborâșuri, joacă, tristețe, bucurii, încât-mi-am zis nu-mi rămâne decât să o savurez pe îndelete, să intru cu totul în ea și să devin umbra Rădiței, pe care o voi urmări cu ochii minții și cu sufletul la gură,când voi citi romanul.

   Eram curios să aflu despre mama-Letiția din Italia:ea a învățat limba,a încercat să se obișnuiască cu familia căreia îi gătește, spală, calcă.Cu voce gravă librarul îmi spune despre Nona, bătrâna invalidă de care Letiția are grijă, este inteligentă, înțelegătoare cu situația româncei ,este frământată de griji în ceea ce privește familia lăsată în țară –așa i se povestise-soțul șomer care o abandonează pe Rădița la bunici și se mută înapoi la apartament, fata cea mare, Mălina, care se îndepărtează de sora ei, tatăl, Cosoi, care are nevoie, subit, de o renovare a casei, fetița cea mică, care nu comunică suficient de mult și de bine cu ea și o tot întreabă când vine acasă...    

  Librarul îmi spune că trebuie să existe o documentare strașnică în spate, dacă scriitorul a scris amănunte pe care numai cei ce le-au trăit le pot povesti-este meritul unui scriitor desăvârșit.

   Gata!m-a convins că „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este literatură adevărată, care trebuie să ajungă pe noptiera mea  cât de curând,i-am spus.

   Zâmbind,mi-a întins cartea și mi-a șoptit că a trecut întâmplător un moș îmbrăcat în roșu cu o barbă albă și un sac mare și i-a spus că va veni un băiat care are o compunere....și să-i dea cartea asta în dar...Mulțumește-i moșului,i-am strigat plecând spre casă...

compunere--Florile primăverii

  Imediat ce soarele lui Martie începe să dezmierde pământul, de sub straturile de frunze uscate ies la iveală - atât de fragezi şi de plăpânzi - ghioceii, brebeneii şi toporaşii, înviorând pădurea cu petalele lor colorate în alb, galben şi violet. În fiecare an, anotimpul ne încearcă răbdarea, soarele blând al primăverii dispare brusc de pe cer, acoperit de nori încărcați de ploi reci și lapoviță. Abia izbucniți, primii muguri tremură, săracii, de frig. Iată de ce îmi râde inima de bucurie când văd in iarba de-abia dezghețată și apar timide pe crengile copacilor primele flori de primăvară firave, dar minunat de frumoase.

 În timp ce sufletul mi se topește de plăcerea scufundării în priveliștea plină de culori și miresme,

la munte, primăvara ajunge cel mai târziu, dar şi cel mai spectaculos. Mai întâi, doar câteva flori îşi scot de sub zăpadă, sfioase, petalele, apoi, apar cu zecile:flori albe, galbene şi roşiatice întind covoare multicolore pe văile pâraielor, la margini de pădure şi prin poieni. Deşi le mai acoperă câte o ninsoare şi le încearcă vreo răsuflare nemiloasă de ger, ele rezistă şi înfloresc în triumf. Victoria lor asupra iernii e un miracol,florile de primăvară, cele mai multe, sunt mirositoare, de la plăpânzii ghiocei până la impunătoarele zambile, au culori vibrante, pline de viaţă, culori care îmi transmit energie şi bună dispoziţie.

  În fiecare primăvară aflu că florile sunt graiul pământului în culorile cerului și gust plăcerea primăverii ca atunci când ascult cântecul primelor călătoare venite de foarte departe.

Cerul şi-a deschis alene pleoapele sorbind seninul din lacrima născută de zăpada gândurilor mele.
Florile primăverii sunt visele iernii, povestite dimineața la o sărbătoare la care participă toate elementele naturii.Eu cred că totul înflorește fără nicio opreliște și dacă în locul culorilor ar fi voci, o incredibilă simfonie s-ar naște în inima nopții,iar o privighetoare ar fi solista.

   Iubesc primăvara pretutindeni, dar dacă ar fi să aleg un loc în care să o întâmpin, acesta ar fi grădina bunicilor.

fabula--Doi urși și o vulpe de Gheorghe Sion

,,Doi urși mari se însoțiră,

Ș-amândoi se chibzuiră

Să se ducă a vâna

După ce va înnopta.

Pleacă dar, și pe-o vâlcică

Întâlnesc o ciută mică,

Și punând-o la mijloc

O înhăța chiar pe loc.

Ciută grasă cum s-o-mpartă?

Iat-atunci cuvânt de harță.

Fiecare vrea mai tot

Pentru lacomul său bot.

Cu cumplita-nverșunare

Ei încep o luptă mare,

Încât luna ce-i privea

Spăimântată-ngălbenea.

Dar o vulpe iscusită,

Care sta în crâng dosită,

Sare iute-ncetișor,

Și ia ciuta binișor.

După multă luptă-n fine,

Urșii cad pe-ale lor vine,

Plini de sânge peste tot,

De la coadă pân-la bot.

După ce se dezmețiră

Și ceva se liniștiră,

S-au întors și au văzut

C-alor ciut-a dispărut.

După urma ce văzură,

Fapta vulpii cunoscură,

Și ziseră între ei:

-,,O, cât suntem de mișei!

Adevăr că lăcomia

Pierde toată omenia”.

  Fabula este o specie a genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta. Personajele fabulei sunt din lumea animalelor, plantelor și sunt înzestrate cu însușiri omenești-personificare. 

  Fabula are două părţi: naraţiunea şi morala şi un mesaj cu caracter educativ.

   În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator,iar modul de expunere predominant este narațiunea. Totodată există un narator, autorul, care relatează întâmplările obiectiv, la persoana a IlI-a;actiunea este simplă, liniară, concretizată într-o povestire alegorică specifică fabulei.

  Acţiunea acestei fabule este simplă, se desfășoară într-un anumit spațiu-undeva pe o,,vâlcică” și într-un anumit timp-noaptea-care simbolizează timpul contemporan poetului, dar și cel prezent.

 Personajele sunt:doi urși-ursul este simbol al curajului și al puterii-pornesc noaptea la vânătoare și,norocoși,prind ,,o ciută mică”.Pentru că nu știu cum să o împartă,se ceartă și apoi,,încep o luptă mare”,uimind chiar și luna de pe cer.Lupta este un bun prilej pentru o vulpe,care se furișează și pleacă cu prada.După lupta crâncenă,însângerați,urșii rămân fără vânat și recunosc că demonul lăcomiei a dus la ceartă, neînţelegere, ură, răzbunare.

 Naratorul povesteşte la persoana a III-a,asistând la scena crâncenă a luptei pentru hrană.

    În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că, prin intermediul unor animale, sunt criticate de fapt defecte umane.Personajele sunt simbolice, fiind măști de caractere umane. Caracterizarea acestor personaje se face prin vorbe, gesturi Cei doi urși sunt tipul omului lacomului egoist care ar vrea să cucerească, să stăpânească totul, dar astfel pierde lucrurile esenţiale pentru binele vieţii sale,își pierde  demnitatea și viața,  criza de omenie, adică slaba voință de a fi onest și drept, harnic și generos. Vulpea este iscusită-abilă,pricepută-tipul profitorului care caută să scoată un folos din această împrejurare, neținând seamă de interesele celor doi urși,a  urmărit un avantaj din vânătoarea lor.

     În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei. Prima parte povestește despre vânătoarea ciutei,lupta urșilor pentru prada ucisă, iscusința vulpei care fuge cu prada.

A doua parte este morala-vorbele celor doi urși păcăliți de-o vulpe,au înțeles că din cauza lăcomiei lor au apărut neînţelegerile, duşmăniile, certurile,au înțeles că astfel s-au păcălit.

  În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ. Naratorul își exprimă atitudinea critică față de cele prezentate prin intermediul moralei:lăcomia devine o trăsătură dominantă,nestăpânită de a dobândi, de a poseda mult mai mult. 

Versurile sunt scurte, măsura este de7-8 silabe și rima împerecheată.

  În concluzie, textul este o fabulă-operă epică în versuri cu personaje –doi urși,o vulpe-din lumea animalelor,cărora li se atribuie însuşiri omeneşti, având un conflict puternic şi o morală :cine se lăcomește să apuce și ce nu-i aparține pierde tot.

      Din cauza lăcomiei apar neînțelegerile, dușmăniile, certurile. Lăcomia manifestă o dorință dezordonată de a avea, fără o reală necesitate.

compunere--Salcia este copacul primăverii

    Aș vrea să trăiesc clipa magică în care ples­nesc mugurii. I-aţi auzit vreodată? Aţi văzut cum se strecoară frunzele afară din ei? Mergeţi într-o pădure şi încordaţi-vă auzul. ,,Verde crud, verde crud, te mai văd, te mai aud!"Uneori simt doar mireasma primăverii, o mireasma de flori și de pământ reavăn reînviat, alteori o aud, dimineața, în cântecul plin de bucurie al păsărilor, sau o văd, la amiază, în lumina tot mai caldă a soarelui. Dar cum aș putea oare... mângâia primăvara? Merg la marginea unui râu, caut o salcie, care acum are deja mugurii, mâțișorii desfăcuți, îmi lipesc obrazul de ei și în câteva clipe simt mângâierile primăverii, ca pe o promisiune de fericire.  Salcia este primul copac vestitor de primăvară, prin mugurii săi pufoși, apoi primul care înfrunzește și, în fine, printre ultimii care își pierd veșmântul verde, toamna târziu.
  Ce poveste minunată are salcia: Se spune că după ce Dumnezeu a făcut Pământul, în prima iarnă, a luat toți copacii în Cer, ca să nu simtă frigul, promițându-le că în primăvară îi va trimite înapoi, pe fiecare în locul de unde i-a luat. De cum a venit primăvara, salcia nu a mai avut răbdare să se încălzească afară, a deschis ușa Cerului, a văzut că nu mai e zăpadă și că oamenii erau mirați, pentru că nu vedeau copacii. Atunci a decis să fugă și să nu-i mai aștepte pe ceilalți copaci. A ajuns pe Pământ la locul ei, pe malul unui râu, iar oamenii s-au adunat să îi admire florile. Dumnezeu a văzut asta și le-a spus celorlalți copaci despre fuga salciei.
   Și nici n-a terminat bine de grăit, că salciei i-au căzut toate florile, iar pe crengi au rămas mâțișori albi. Atunci, oamenii s-au bucurat,au rupt crengile cu mâțișori și le-au dus acasă. A doua zi, ceilalți copaci înfloriți și-au reluat locurile, iar oamenii au dat uitării salcia, fericiți de splendoarea din jur.

  De atunci, salcia stă abătută, cu crengile plecate, tristă și plânge, iar, în locul florilor, ea face mâțișori.Plânge,pentru că-și aduce aminte de judecata lui Iisus,căruia Pilat nu i-a găsit nicio  vină și totuși l-a dat pe mâna ostaşilor,care au luat din grădină nuiele de salcie. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale. Lovit, Iisus a îndurat  toate chinurile, fără a plânge.Dar salcia a fost  cuprinsă de o durere adâncă,îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă cu reverență frunzele şi ramurile la pământ.

  În fiecare primăvară aș vrea s-o întreb:Salcie cu creanga-n apă ce-ți pleci creanga la pământ și te legeni în vânt....de ce sufletul te doare...spune-mi de ce pătimești?
Nu-mi va răspunde,poate niciodată,dar îmi voi împleti o cunună din ramurile ei ,mulțumind Cerului pentru sărbătorile sfinte ale primăverii....

 

compunere--De primăvară...

 

   Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid,verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea Începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. Chiar şi cuiburile, ascunse printre arbori, îm­part cu pădurea acelaşi cer.

   Departe,departe zăresc încă zăpezi ce stră­lucesc ca nişte oglinzi, valuri de aburi se ridică rosto­go­lin­du-se greu, adunându-se dimineaţa în ce­ţuri pe deasupra pădurilor.

 O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

    Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei. Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă opresc în loc, să-l văd şi să-l înţeleg.

   Am citit într-o carte cu povești că în nopțile de primăvară cu lună plină, o vedenie rătăcește prin pădure și culege flori și ierburi . Dar când luna ajunge la celalalt capăt al cerului, orizontul se aprinde și bizara apariție se destramă în strălucirea primelor raze de soare.

             E zâna zânelor!mi-am zis.... iat-o!ușor s-a apropiat de mine și mi-a întins o ramură albastră,parfumată,apoi a zburat spre o creangă înflorită,să se-ntâlnească cu un fluture ștrengar,iar eu într-o lume cu lanuri de iluzii  cred în basme și în zâne...

   

  

compunere--În primăvară....

                                                             

                        Vorbim mult despre anotimpuri…..

              vorbim de primăvara zveltă ce aduce bucurie în sufletele înghețate,

                           de lumina verii ce încălzește, 

                           de mozaicul toamnei,

                           de omătul pur al iernii….

  Dar…am simțit  cât sângerează ele atunci când se despart? Din câte anotimpuri Anul are,Primăvara e o dulce binecuvântare,este Renașterea naturii din somnul trecutului,este Cerul mângâietor cu nesațul albastrului.

  Capricioasă,primăvara își croiește drum prin sufletul meu cu frunze și petale de pomi fructiferi,cu briză,cu stele,cu îngeri ce-și scutură aripile pe crengile pomilor.Mai întâi nu știe cum să-și așeze cărarea,apoi câte frunze,câte petale să pună omului pe creștet,cum să-i aștearnă ploile pe buze,pe obraji.Ar vrea să-și arate stelele în fiecare privire,să-și întindă vântul ca o maramă în jurul lumii.

  Și uite-așa ne lasă an de an câte-un înger zburând pe pleoape,cu flori alunecând pe după urechi,cu stele și ploi ca un iureș.

  Cu primăvara pe umeri,omul își întinde mâna arcuiește din ape o lumină și trece de pe o creangă pe alta,înțelegând dintr-odată toate cântările din mari depărtări,auzind cum se desface sămânța și cum secundele pocnesc în grădini.

  Fiecare prinde gust de ogor și-și uită tâmpla lipită de seve simțind șerpuiri de rădăcini.Spre seară sunt altfel de ochi cu gene de fluturi,codițele fetelor împletite din ierburi și, oboist,eu,omul, mă așez pe un buștean în plină pădure,făcându-i loc, între timp, unui gând să stea lângă mine.

  În frunzișul ce ocolește câteva floricele firave cu frunze verzi și chiar verzi,vântul desenează proiecția norilor pe pământ.Cum au fost înghețate în vifore clipele dulci ale pădurii cu miile de stele,cu glasuri de ape,cu șoapte de ramuri?...mă tot întreb….

  Trezit din astă reverie de a soarelui prezență,mă ridic,asistând la sfânta luptă a verdelui și… șerpuind pe cărări sunt întâmpinat de reverențele Luminilor.

compunere--Bucurii.....

                              

  Este așa un lucru mic să te bucuri de primăvară?

  Este așa un lucru mic să trăiești în lumina primăverii,să iubești,să gândești?

  Vânturile primăverii,firmamente înghețate ale iernii suflă mustățile zăpezilor de pe câmp,iar căldura timidă răsare din adâncul pământului să întâlnească razele soarelui în cer și ochește sângerii înfloriți și gloria dimineții semnalează Începutul.

  Culoarea vieții este verdele răsărit în câmpul de iarbă moartă,lăsată de toamna trecută:verdele de viață-pentru reînviere,pentru iubire.Viața celebrează trecerea a încă a unei ierni,zâmbetele sunt în aer,iar Lumea este așa cum ar trebui să fie,senină.

  Pajiștile îmi bucură sufletul,când înfloresc primăvara,bobocii și semințele se desfac și firele de iarbă îmi arată lăncile lor.Numai țurțurii își varsă lacrimile lor,iar pământul le primește bucuros.

Nu am remarcat niciodată onduleurile zambilelor violete până într-o dimineață de martie,nu am auzit  clopotele din cununile de stele,scuturate de narcisele galbene.

  Fiecare frunză,fiecare fir de iarbă cerșește atenție,chiar și buruienile poartă flori minuscule cu care uimesc,în vreme ce cântecul păsărilor,venite răsună în aer,doar vocea mea nu-și găsește locul.

  Și până să-mi dau seama,câțiva nori se adună pe cer,simt că vânturile iernii sunt încă puternice.Dar vântul de martie este un prieten vesel: îi place să se joace,să glumească,întoarce umbrelele pe dos,zboară pălăriile,caută prin salciile plângătoare,șoptește în fiecare ureche,adie norii,apoi evadează pe acoperișuri și…râde.

  Iubesc primăvara,pentru că în fiecare zi este ceva nou, care mă îndeamnă să privesc:un alt boboc…..o altă pasăre….o altă frunză…..soarele!

  Într-una din zilele primăverii mi-aș dori să fiu un vultur care zboară până la soare,să mă iau la întrecere cu norii.Ce distracție ar fi!

  De-acolo aș privi moartea iernii și-aș striga spre pământ:

      ---Treziți-vă mici semințe leneșe și voi,oameni! a venit Primăvara!!!!           

    

lămuriri...lămuriri...

Am creat acest blog pentru a fi de ajutor copiilor-mai ales celor din clasa a8a-care  vor mai mult decât li se spune la școală sau la orele de meditație și mai mult scriu pentru cunoștințele mele,rudele mele și mă bucur că este foarte,foarte vizitat...că unora le plac compunerile mele,iar mă bucur,dar să și le însușească, semnându-le și să le publice...mi se pare...cum?(mai schimbați cuvinte pe ici,pe colo,mai adăugați câte o propoziție sau pur și simplu copiați-le și atât și închideți caietul...)á-propos (Cuv. fr. care se pronunță apropó și înseamnă „relativ la ceea ce se vorbește”)-este vorba despre compunerea MEA publicată pe data de 25 noiembrie 2015!

caracterizarea personajului moș Miron:,,Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu(fragment)

,,Moș Miron,prisăcarul,înălță atunci obrazul încrețit de râs,a veselă primire:

-Ți-ai mai adus aminte de prisaca moșneagului,Mihăiță?

-Au trecut trei zile de când n-am mai dat pe-aicea,moș Miroane...Îmi era dor...

-Tare-aș vrea eu să știu,de ce anume îți era dor?îl necăji prisăcarul.Te-a prins dor de poveștile moșneagului,ori,mai degrabă,de dulceața fagurilor?

Mihai rămase în picioare,la marginea prispei,cu o ușoară mâhnire în ochi.Știa că numai îl zădărește moș Miron,fiindcă nici el nu crede într-adevăr că dorul de miere îl aduce;dar nu-i veneau la îndeamnă asemenea bănuiri nici sub chipul de glumă,mai ales în fața unui străin.

Moșneagul râdea înainte,cu spatele rezemat în perete.Cutele mărunte ale obrazului porneau din jurul ochilor ca două cheotori și se pierdeau în barba albă,revărsată pe piept.Prisăcarul era un bătrân frumos ca sfinții icoanelor...și îi râdeau ochii de mereu altfel de gânduri năstrușnice.

-Nu-mi răspunzi?Cred și eu,Mihăiță...Nici nu-ți dă mâna să răspunzi...

Mihăiță se apără moale:

-Știi bine că nu mă bat eu după faguri,moș Miroane...Am venit la tine,fiindcă te știu om de treabă...

-Taman așa zice și vulpea.Cică-i acră poama,dacă n-ajunge la dânsa...

Mihai făcu semn de plecare....Moșneagul îl prinse de mână:

-Ia rămâi colea lângă moșu,Mihăiță...Se poate una ca asta,să pleci?Greu ai s-o duci în viață,băiatul moșului,dacă le pui pe toate la inimă!Stai aicea,lângă mine,să isprăvesc vorba cu nepotul meu,care se cheamă că-i și el pe ducă.Pe urmă,vom grăi noi de-ale noastre”...

                                                                       (Cezar Petrescu,Romanul lui Eminescu)

         (prisăcar-crescător de albine

          a zădărî-a sâcâi

          cheotoare-ochiul prin care trece un nasture)

                personajul: moș Miron

   Moș Miron este personajul principal al fragmentului,numele de,,moș”arată vârsta înaintată,este un titlu de respect pentru anii vieții.Îndeletnicirea lui este de a crește albine și astfel anii i-au dat înţelepciune şi un spirit al cunoașterii.

   Pentru a-l caracteriza pe moș Miron autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

   Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.

Din spusele directe ale naratorului,moșul îl primește pe Mihăiță(Mihai Eminescu),alintându-l cu bucurie,în prisacă-loc al echilibrului,al cunoașterii,al dragostei.Aici era un întreg univers al poveștilor,al dulceții mierii.Naratorul îl descrie,privindu-l,,rezemat în perete”ca pe un tablou,cu chipul brăzdat de încrețiturile lăsate de anii prin care și-a trecut viața.Cutele adânci de pe față sunt încrețituri ale timpului și se ascund în barba albă,ce-i dă chipului un aspect frumos și cuviincios,puternic și ocrotitor,asemenea unui sfânt din icoane.Interesanți sunt ochii,oglinda unui suflet plin de bucuria de a trăi alături de vietățile miraculoase ce răspândesc norocul,ele,albinele i-au dat înțelepciune,frumusețea vârstei.

Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele personajului, dar şi felul în care este îmbrăcat şi chiar numele lui:este un moș hâtru,pus pe glume,se preface că nu-nțelege vorbele băiatului și-l aseamănă cu zicala vulpii și a strugurilor acri, explicându-i astfel că în  măsura în care se regăsește pe el sau pe cei din jurul său va ajunge să se cunoască.Dorește să-l aibă aproape și,necăjit,constată că băiatul se supără mai mult decât trebuie,că nu-i înțelege glumele,poate și din cauza vârstei fragede,poate c-ar trebui să se producă o profundă răsturnare a sistemului de valori,astfel în anii viitori va avea de suferit,neînțelegând adevărurile ascunse ale cuvintelor.Felul în care vorbește îi arată vârsta,este încet la vorbire, el se gândeşte bine şi apoi vorbeşte, este cumpătat,chiar dacă este glumeț,hazliu,are simţul măsurii, ştie să chibzuiască bine înainte de a vorbi. răspunde calm şi liniștit, aduce vindecare şi mângâiere.Gesturile lui sunt tandre,protectoare.

   Mihăiță este timid,nehotărât,inocent,nu-nțelege glumele moșului,luând în serios tot ce-aude,dar în vizita lui va primi o adevărată lecție de viață: va înțelege de ce este atras de prisaca moșului-acolo este locul căldurii unui suflet,al înțelegerii,al prieteniei.Este un loc sacru dominat de un om din ale cărui cuvinte culege ca o albină nectarul,dragostea de oameni,armonia,comunicarea,se va maturiza,va dobândi înțelepciune,se va înfrupta din mierea vieţii, dar se va strădui să o obţină,îi va conferi existenţei un înţeles. 

   Dialogul dintre cele două personaje este asemenea unei învățături:orice viață se trăiește cu fruntea sus, spatele drept, inima ușoară și nu prea în serios, acceptând ceea ce este, schimbând ceea ce se poate, lăsând în urmă ceea ce împovărează, privind în viitor cu speranța și credință.

   În concluzie, prin moș Miron, autorul a conturat un anumit tip  care oferă sfaturi de bine,iar,,Mihăiță”îi este  recunoscător pentru ele.  Cuvintele utilizate au caracter popular, autorul folosește, prin narațiune și dialog, cuvinte uzuale pentru mediul unei prisăci în care se desfășoară acțiunea, iar zicătorile utilizate au rolul de marca și accentua caracterul vorbit al vocabularului folosit.