poezia,,Departe”de Octavian Goga

                         

,,Vezi luna-n cingătoarea
Aprinsei bolţi albastre,
Argintul ei tiveşte
Şi pragul casei noastre.

Şi uite, -n clipa asta
Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă
Să simt întreg amarul
Acestei nopţi de toamnă.

Dar parcă plâng copacii
Din frunzele lor moarte,
Şi parc-aud un cântec
Cum tremură departe.

Aievea simt în suflet
Cum jalea lui m-apasă -
Aş vrea să fiu acuma
În sat la noi, acasă.


S-ascult cântarea blândă
Cum picură domoală,
Şi capul greu de gânduri
Să-l culc la mama-n poală.

Ea, biata, să-mi sărute
Şuviţele pe frunte,
Norocul să mi-l vadă
În firele cărunte”.

     După părerea mea, titlul poeziei ,,Departe” –adverb de loc-este deosebit de expresiv: sensul este la mare distanţă, într-un loc îndepărtat,concretizând metaforic esența mesajului poeziei,reluat textual prin figuri de stil și imagini artistice. Și în această poezie există atmosfera  specifică poeziei lui Goga ,o atmosferă de suferință exprimată în cântec de jale,de paradis pierdut în care mai rămâne amintirea unei lumi de aspect fantastic. 

Poetul simte cum înstrăinarea îl apasă, îi umple sufletul de dor, iar regretul că a plecat de acasă îl chinuie mereu. Eul liric recheamă amintiri dragi cu nostalgie duioasă de căldură maternă.

 Tema poeziei o constituie pierderea paradisului copilăriei,a locurilor dragi.

Prima strofă conturează o imagine vizuală feerică a unei nopți de toamnă.Adresarea directă către propriul eu,,vezi”este dorința de a -și aminti aspectul de basm al cerului privit din ,,pragul casei.”  Natura are un farmec aparte în spațiul natal:imaginea vizuală luminoasă realizată de poet prin epitetul cromatic:,,albastre” și prin construcția metaforică:,,argintul ei tivește” sugerează armonie, limpezime, claritate, senin,este planul cosmic ,exprimând nesiguranța depărtării de casă.Totul în jur e durere,plânsetul copacilor cu ,,frunzele lor moarte”,neputința omului de a se împotrivi destinului. Conștientizarea dramei umane, a realității necruțătoare generează deznădejde, angoasă, dezolare. Astfel, eul liric este înspăimântat, este cuprins de tristețe, căutând refugiu și alinare în,,cântecul”venit de departe-ecoul amintirii-din ,,sat la noi,acasă”.Cântecul îi aduce poetului o stare de graţie şi de regăsire a ecourilor unei existenţe demult apuse,iar ,,jalea”- durere sufletească adâncă devine apăsătoare ca o dorință de reîntoarcere în locurile unde a trăit în bunătate și căldură sufletească.Copilul plecat departe își dorește regăsirea bunătății şi căldurii sufletești în mângâierile mamei,care i-ar alina dorurile,grijile,supărările apărute în ,,firele cărunte”,amprenta timpului ce trece nemilos. Aproape instantaneu, suferința interioară, dorul care macină neîncetat o transformă în oglinda fidelă a copilăriei pierdute.

 Trăirea eului liric se comunică prin imagini vizuale:noaptea argintată de lună,frunzele toamnei; auditive: plânsul copacilor în toamnă-anotimp al frigului din suflet, al distanţei de binele de-acasă;de mișcare a omului matur reîntors,,în sat la noi,acasă”-loc al refugiului, al protecţiei, primul univers, permanenţa unei spiritualităţi,loc sacru, magic, legendar. Imaginile auditive sunt constituite de armonia mișcării frunzelor veștejite,al cântului vieții din locurile dragi.

 Pronumele personal,,ea”(,,Ea,biata...mama”)- individualizează ființa iubită,întărește valoarea de simbol feminină întruchipată de cea care i-a umplut copilăria,l-a hrănit din osteneala şi sacrificiul ei,i-a dat grai, izvor şi viaţa însăşi. Mama va fi singura ființă care-i va descoperi destinul dobândit în călătoria vieții, în alte încercări capabile să-i întărească fiinţa plecată în lume să-şi caute norocul.

 Pentru a spori armonia versurilor apar figurile de stil:epitete ale trăirilor unui suflet îndurerat:,,albastre,moarte,blândă,domoală,greu,cărunte”;personificări:,,plâng copacii,un cântec tremură”;câmpul lexical al durerii:,,amarul,jalea,” li se alătură rima pereche, ritmul trohaic, măsura de șapte silabe.

    Atmosfera specifică poeziei lui Goga este tocmai aceasta, o atmosferă de suferință distilată în cântec, de jale transpusă în gestul ritualic, de paradis pierdut în care mai adastă doar sporadic amintirea reliefului unei lumi de aspect mitic,de basm. 

.