,, Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu.
Așa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.
—Dacă-ți place așa de mult poezia, trebuie să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai și scris.
—Da, am scris.
—Atunci — și mie-mi place poezia, deși nu pot scrie — fii bun și arată-mi și mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte înamorat... D-abia mai țiu minte. Știu atîta, că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în,, Familia” din Pesta.
A doua zi seara ne-am întîlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut și posomorît, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, și mi-a cîntat doina.
Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui”.
(I.L.Caragiale--În Nirvana)
Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul transmite în mod indirect sentimente, gânduri, idei prin intermediul acţiunii şi al personajelor.
Trăsături definitorii ale genului epic:
- O primă trăsătură o constituie prezenţa naratorului, care poate fi obiectiv sau subiectiv. Atunci când naratorul este obiectiv, întâmplările sunt relatate la persoana a III-a. Totodată, relatarea întâmplărilor se poate realiza şi la persoana I, atunci când autorul este narator şi personaj principal în opera literară; acest tip de narator este subiectiv.
-O a doua trăsătură este reprezentată de acţiunea operei literare, care are la bază un conflict principal şi unul sau mai multe secundare. Acest conflict poate fi exterior şi are loc între două personaje, între personaj şi societate, între două concepţii despre lume etc sau interior, conflict care se desfăşoară în sufletul personajului, care se zbate între sentiment şi raţiune.
-O a treia trăsătură este ilustrată de faptul că acţiunea este structurată în momentele subiectului. Acestea sunt:
Expoziţiunea este cea care fixează locul şi timpul şi introduce personajele.
Intriga este momentul în care acţiunea este declanşată.
Desfăşurarea acţiunii prezintă situaţiile declanşate în intrigă.
Punctul culminant este momentul de maximă tensiune.
Deznodamântul este reprezentat de finalul acţiunii.
-O a patra trăsătură o reprezintă naraţiunea ca mod de expunere predominant, împletită cu descrierea, dialogul sau monologul.
-O a cincea trăsătură o constituie prezenţa coordonatelor spaţio-temporale, cele care fixează locul şi momentul în care are loc acţiunea.
-În concluzie, genul epic cuprinde operele literare în care autorul transmite în mod indirect sentimente, gânduri, idei prin intermediul personajelor şi al acţiunii.
(Nirvana este eternitatea, inexistența, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbătoare. Nirvana este în afara oricărei posibilități de reprezentare mentală. Nirvana este o stare de fericire realizată prin eliberarea de grijile vieții, de suferințe și prin contopirea sufletului individual cu esența divină, cu ajutorul contemplației și al ascezei--aspiraţie către cele mai înalte virtuţi).
Titlul articolului este o alegorie–situație rar întâlnită în publicistica marelui dramaturg, explică dorința lui Caragiale de a evoca imaginea marelui său prieten.(Drumul către Nirvana este, într-un fel, drumul izbăvirii, al atingerii Absolutului).
În primul rând,în fragmentul reprodus există acţiune.Fragmentul începe printr-o propoziție simplă:,,Tânărul sosi”este un moment de liniște,de prilej pentru a-l descrie pe,,tânăr”;aspectul fizic este încântător.Imaginea tânărului Mihai Eminescu se întrupează treptat ,laudativ. Scriitorul este fascinat de frumusețea,,tânărului”și-i urmărește fiecare trăsătură, limbajul descrierii este foarte colorat, o libertate deplină a rostirii, este un portret angelic de o frumusețe masculină, pictată în epitete delicate,insistând asupra detaliului: fruntea,ochii,definiți metaforic ca,,ferestre ale sufletului”,zâmbetul,iar,,aerul unui sfânt”nu este expresia unei stări sufletești,ci îi amintește de icoanele din biserici ce exprimă dureri ale unui înger bun cu calm,blândețe,contemplație,descoperă o mai mare profunzime decât s-ar fi așteptat să vadă la un om tânăr.
Trăsăturile morale ale portretului, îi confirmă personalitatea: foarte tânărul Mihai Eminescu este încântat de literatura germană,deapănă filozofie, mărturisește că scrie poezie (bănuim poezia,,Amorul unei marmure”),îndrăgostit de o actriță,care neînțelegând supărarea unui,,rege asirian”din poezie,l-a privit cu indiferență și ignoranță. Devine tăcut și posomorât, vorbește puţin si iritat datorită sentimentelor rănite.La o asemenea vârstă,supărarea trece repede și vesel,cu poftă de viață,îi vorbește scriitorului despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, cântă cu melancolia sufletului o doină. Notațiile scriitorului arată plăcerea cu care descoperă vastitatea cunoștințelor la o asemenea vârstă ale unui,,copil minunat”.
În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: scriitorul care este încântat de frumusețea tânărului coborât dintr-o icoană,de pagini de adâncă vibrație sufletească,înțelege că pentru un asemenea tânăr contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.Este fascinat de înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu. Evocând timpul petrecut împreună în această întâlnire, Caragiale mărturiseşte că l-a ascultat fascinat recitând din versurile proprii sau vorbindu-i înflăcărat despre literatură şi filozofie;constată că tânărul avea o fire contradictorie.Celălalt personaj-Eminescu este prezentat printr-un portret care are toate datele unui autentic poem în proză. Regăsim aici atât aura nepământeană, cât și detalii ale chipului,plus cuvintele ale unei atitudinii romantice :adânca melancolie, copilul, durerea, chinul, ori vehicularea unor concepte apartinând aceleiași sfere: interioritatea (la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntrul), predestinarea (un copil predestinat durerii), mistica nefericirii perpetue (scrisul unor chinuri viitoare).
Textul,,În Nirvana” are ca personaj Poetul, nu pe Mihai Eminescu...
În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje, în mod deosebit aceste rânduri alcătuiesc o pagină de adâncă vibrație sufletească.
În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere: naraţiunea este folosită în partea a doua fragmentului,când scriitorul ascultă poezia citită de Eminescu,iar apoi povestește uimit stările poetului neînțeles de actrița căreia îi dedicase poezia,dar și transformarea lui,cunoștințele din diferite domenii umaniste. Dialogul dă viaţă personajelor,în discuţia cu Eminescu- Caragiale sesizează plăcerea tânărului de a scrie poezii,dar și noțiuni de istorie.Descrierea fizică a lui Eminescu apare la începutul fragmentului,prezentându-i chipul neobișnuit de frumos,folosește epitete asemenea unui om ce-a descoperit un tablou într-o galerie de artă.
În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică dorinta de a evoca imaginea marelui sau prieten. Nirvana!... Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, fiindcă sufletele mari nu cunosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele.
Iată poezia pe care Eminescu i-a citit-o lui Caragiale,,Amorul unei marmore”:
,, Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.
De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.
Murindului speranţa, turbării răzbunarea,
Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,
https://Versuri.ro/w/zky1
Nimic decât o rază din faţa ta senină,
Din ochiul tău senin.
Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie
Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie
Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire
Un diadem de foc.
Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir.
Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.
Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,
Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,
Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie
Icoana ce-a iubit”.(1889)
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.
De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.
Murindului speranţa, turbării răzbunarea,
Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,
https://Versuri.ro/w/zky1
Nimic decât o rază din faţa ta senină,
Din ochiul tău senin.
Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie
Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie
Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire
Un diadem de foc.
Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir.
Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.
Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,
Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,
Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie
Icoana ce-a iubit”.(1889)
