Basmul,,Ion, năzdrăvanul din lut”(fragment)

,,A fost odată un moș și o babă. Și erau bătrîni ca vremea, și albi ca omătul de cărunți ce erau. Nici avere nu aveau mai mult decît o căsuță, dar nici vreo mîngîiere nu aveau, că mîngîierea omului la bătrînețe sînt copiii, iar ei copii nu avură nici cînd. Și cu cît trecea din vreme, cu atît erau mai bătrîni, și cu atîta slăbeau mai tare, că slăbeau cu bătrînețele, au umblat laolaltă de cîndu-i lumea; și cu cît slăbeau mai tare, cu atîta erau mai nemîngîiați, că n-au nici un ajutor, nici cine să le aducă un vas de apă de la fîntînă ori un braț de lemne de afară. De multe ori stau ei pe gînduri ceasuri întregi și nu scoteau nici un legănat cuvînt din gura cea știrbă, numai oftate și suspinuri. Ziua mai trecea, cum amarul trecea, că-și mai căutau de lucru; el mai mergea în pădure cîte după o mînă de vreascuri, iar ea mai mocoșea, ce biată putea, pe lîngă cea casă, mai făcea cîte o lingură de mămăligă, pe cînd socotea că i-a nimeri moșneagul din pădure; dar seara, cu deosebire în serile cele lungi de iarnă, apoi duminecile și sărbătorile, gîndeai că s-or prăpădi de urît, că amu nici ce povesti nu mai aveau; și poveștile le gătaseră, de bătrîni ce erau.

   Într-o zi de primăvară iară merge moșneagul în pădure să aducă vro două crengi și să se și răzbune o leacă, că de astă toamnă tot pe tăciuni clocise, cît fu iernița de mare, nu se încumetase să meargă la pădure prin vînt și ger, dar amu era lumea lui, că soarele pripea binișor, cum place la moșnegi. Și dacă ajunse în pădure, prinse a rupe la crengi și a-și face sarcină, că de tăiat cu săcurea nu mai era în stare. Cum mocoșia el așa printre cele vreascuri, iar îi veni în minte necazul lui cel vechi, și-și gîndi:

-Tu, Doamne, încă nu ești cu dreptate; la cîte un om dai prea mulți copii, iar la altul de loc; nu mi-ai putut da și mie batăr unuțul? Uite colea! eu moș bătrîn să umblu după vreascuri! un lucru ca ăsta și un băiat cît de slab l-ar putea face! Dar îi trecută! Cine n-are noroc pînă la ameazi, acela dup-ameazi poate pune de mămăligă de dorul norocului! Amu, pînă-i vară, mai gălăim cu biata babă, cum gălăim, dar la iarnă – ca și astă iarnă, de nu s-or milostivi creștinii să ne aducă un vas de apă ori o zburăturiță de lemn acolo ne mănîncă amarul. Mai bine ne-ar lua Dumnezeu din lume pînă-i vară și bine, să nu mai intrăm în iarnă de necaz la bieții creștini, că și ei s-au urît de noi!

   Așa gînduri mîncau pe moșneag, făcîndu-și sarcina de găteje, apoi o puse încetișor pe umăr și cît tîrîș cît grăpiș o duse pînă acasă. Baba era în casă. De astădată nu i-a ieșit înainte să-i ia sarcina din spate. Va fi învăluită cu mămăliga, gîndi moșneagul, aruncînd vreascurile de pe umăr, apoi intră înlăuntru.

— Da ce faci, babă? zise el trecînd pragul, gata-i mămăliga?

— Gata moșnege, răspunse baba, îi gata și bună dar stai oleacă unde ești, pîn-oi aprinde hopaițul, să nu-mi calci în covățică să-mi faci o poznă.

— Ce poznă să-ți fac? Ce ai tu în covățică? Că știu că n-ai copil adormit!

— Vei vedea dumneata îndată ce am, numai stai locului pîn-oi aprinde hopaițul. Și se porni baba să aprindă hopaițul, că se mesteca ziua cu noaptea, iar pentru ochii lor cei bătrîni de mult era noapte. Moșneagul sta ca pe spini lîngă ușă, de abia aștepta să se facă zare de lumină în casă să vadă el ce-i în covățică? Adică acolo dormea un copil sugîndu-și degețelul, iar moșneagul mai înlemni cînd îi zări fața.

— Al cui e, babă? întrebă el după ce se mai deștebăli de cap.

— Al nostru, moșnege, tot e al nostru, după Dumnezeu Sfîntul.

— D-apoi cum? ian spune-mi să te înțeleg?

— Așa, moșule, că după ce ai mers dumneata la pădure, n-am avut ce lucra, mi-a fost urît în casă și am ieșit afară. Acolo la soare mă prăjii cît mă prăjii, apoi îmi veni în minte să mă joc ca băieții, că bag-seamă omul dacă îmbătrînește, ajunge în mintea copiilor, și am făcut din lut un copilaș și l-am pus colea în covățică și am prins a-l legăna, ba încă i-am și cîntat. Deodată numai simt că copilul meu se mișcă; eu mă spăriai, dar el mă întări în lire că prinse a vorbi și-mi zise:

— Nu te teme, mamă, că nu-s nici o nălucă, eu sînt copilul dumitale. Și din minuta aceea, moșnege, noi sîntem cu copil, și ce copil! azi l-am făcut din lut și azi a și înviat și a prins a vorovi; e isteț de Doamne apără! e năzdrăvan, moșule”.

   Basmele populare au izvorât din obiceiul străvechi de a povesti prin care oamenii îşi exprimau  aspiraţii imposibil de atins în realitate. Basmul este o naraţiune populară în proză, care înfăţişează o lume fabuloasă în care personaje reprezentând binele luptă cu elementele răului pe care le înving în final. Naratorul este obiectiv, martor la întâmplări, relatând faptele la persoana a treia.

  Consider că dacă se dorește  înțelegerea cu adevărat mesajul transmis de povestitor, îmi trebuie să fiu atent; ca să pot înțelege această poveste trebuie recitesc câteva cărți:
 ,,Povestea porcului"de Ion Creangă și Geneza din Biblie unde citesc: ,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”...„ Doamne, Tu eşti Tatãl nostru; noi suntem lutul, şi Tu eşti olarul, care ne-a întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.”

  Titlul basmului conține numele de  Ion care se traduce ,,Dumnezeu a avut milă" sau ,,Binecuvântarea lui Dumnezeu"; acest nume este la origine o formulă de mulțumire față de Dumnezeu pentru un copil adus pe lume,iar,,năzdrăvan”este o însușire pentru cel înzestrat cu puteri supranaturale;extrem de iscusit, de deştept,grozav de frumos, de interesant.Lutul este simbolul țărânei din care au fost modelate primele ființe,devine simbol material al naşterii. Modelând lutul şi dând viaţă,o femeie a dovedit credință,a putut substitui divinitatea printr-un joc asemenea unei practici magice. 

    Formula iniţială a poveştii se aseamănă în mare parte cu cea de început din creaţiile populare: „A fost odată ca niciodată”, care are ca principal scop introducerea cititorului într-o lume fantastică în care orice este posibil.

  Povestea ne familiarizează cu două personaje aflate la o vârsta înaintată care se plâng că nu au un copil să le fie ajutor la adânci bătrânețe. Lipsei copilului i se mai adaugă sărăcia lucie și faptul că fiind bătrâni și ăaraci, nimeni nu le mai deschidea ușa. Impresonantă este legătura dintre cei doi bătrânei,viața pe care și-au petrecut-o numai împreună,dar tristețea a fost marea povară pe care au dus-o împreună,care devenea copleșitoare în nopțile de iarnă,în sărbători,în zilele când nici poveștile nu mai aveau farmecul din tinerețile trecute.Slăbiți,bătrâni,neputincioși au trecut încă o iarnă grea și privesc primăvara mulțumiți că trăiesc:bătrânul merge în pădure după crengi,iar locul-pădurea devine un loc sfȃnt, de reculegere și rostește o rugăciune pe care dorește ca Dumnezeu s-o asculte, poate va primi ajutorul cerut.Îi povestește viața necăjtă a lui și a bătrânei sale și,disperat,își dorește plecarea din lumea nefericită.

   Ajuns acasă,nu este întâmpinat de bătrână,pentru că aceasta îi dezvăluie la lumina opaițului-parcă un moment al ieșirii din bezna vieții- un copil ce era într- covățică-locul în care bătrâna,recunoaște că s-a jucat cu lutul,pământ magic,mirosind a reavăn şi a soare, a pădure şi a văzduh,a făcut un copilaș și tot în joacă i-a cântat,l-a legănat,un adevărat ritual al unei femei ce dorește a fi mamă,iar acesta se transformă miraculos într-o ființă vorbitoare(asemenea lui Pinocchio),isteț și năzdrăvan-înzestrat cu puteri supranaturale,apărut miraculos ca PRIMA FIINȚĂ a căpătat har divin de a vorbi, prin faptul că s-a apropiat de părinții săi, -moșul și baba - care erau divini..

  Sigur ruga din pădure a bătrânului a fost ascultată!Bătrâna este fascinată de apariția năzdrăvanului,ființă a jocului ei. Apariția copilului în casa celor doi bătrânei simbolizează venirea pe lume a „noului născut” care dă dovadă de calităţi omeneşti:istețime,curaj. 

   Această descriere pe care o citesc, pare atât de reală, încât o accept ca atare, fără să mă întreb dacă legat de aceste personaje bătrâne nu mai există și alte înțelesuri sau explicatii. Ori noțiunea de bătrâni, mă face să mă gândesc dintr-o dată la cuvântul strămoși, la înțelepți, dar mai ales la zei. Cel mai mult mă impresionează acest ultim cuvânt care s-ar putea să fie una din cheile cu care vom descuia cutia misterelor, de fapt basmul nostru.

 Prin urmare îmi pun următoarea întrebare: dacă cumva cele două personaje nu sunt niște personaje nefericite, oarecare, ele reprezentând altceva? Adică aici mi se vorbește despre doi Zei,despre un univers străvechi ???......