Una dintre cele mai frumoase imagini pe care am admirat-o,când am fost cu părinții într-o
excursie în Deltă, a fost apusul soarelui. A fost momentul când strălucirea amiezii
trecuse, după ce a scăldat ziua în razele soarelui, raze înfocate și, când am
simțit pe tălpi pământul fierbinte de la marginea apei,am înțeles că este
momentul apusului. Cu o magie de nedescris, încet și spectaculos, soarele pălește și strălucirea sa înflăcărată se domolește, căldura de afară se transformă în
răcoare, iar cercul solar preia o formă de un punct roșiatic, care se retrage
liniștit dincolo de linia orizontului a apelor.Apa are un luciu ca o oglindă, aburii uşori
plutesc, străpunşi de luminile roșiatice, risipindu-se în forme variate de
parc-ar fi fantome înşelătoare trimise din adâncuri. Se urcă pe pămătufurile
trestiilor şi închid câtva timp desăvârşit orizontul spre lumea cealaltă - dând
iluzia unei retrageri misterioase. Pe luciul apei plutesc gâze
felurite, iar rândunelele devin săgeți, brăzdând câte un val fin,doar
departe,departe se aude ca un cor nechezatul căilor sălbatici.
Privesc sălciile
pletoase cum își aplecă crengile cu frunzele argintii până pe luciul apei. E un
fel de rugăciune de seară a vegetației Deltei, către mărețul astru pregătit să
apună. Nuferii cu frunze late, cu flori albe și gingașe, parcă sorb
cu nesaț lumina roșiatică a asfințitului. Luminișurile de apă limpede ca
oglinda își arată adâncurile căptușite cu covorul de verdeață, presărat cu
smaralde. Doar clipocitul apei lovite de lopata unui pescar întârziat mă face
să tresar, alungând pentru un timp vraja de care sunt stăpânit. Ultimele fâlfâituri de aripi ale
grațioaselor lebede anunță trecerea solemnă a soarelui pe celalalt tărâm. Pe
zare parcă picură culori sângerii. Discul orbitor de lavă aprinsă al soarelui îl
mai pot zări printre salcii, la orizont,
rămas în neclintire. Delta Dunării primește sărutul de ,,noapte bună” al
bătrânului astru. O licărire din ce în ce mai slabă și... soarele apune... în
jur e o liniște de nepătruns. Privesc spre locurile din depărtare și văd cum luminile
caselor se sting rând pe rând … În aer rămâne doar mirosul pătrunzător ale unor
flori ascunse printre trestii.
Totul e un
miracol! Rămân lângă un copac ale cărui rădăcini sunt ridicate de ape, cuprins
de mirajul oferit de lună ,cu lumina ei blândă ce acoperă cu o maramă
transparenta Delta. Lumina, încet încet, pălește făcând loc întunericului,
ziua se retrage discret,lăsând loc noptii, iar bolta cerească se decorează cu
un nesfârșit covor de stele.
