Am citit într-o carte veche că Dumnezeu l-a făcut pe om
vertical, pentru că acesta să poată vedea cerul. Chiar și atunci când viața îl
face să stea cu capul plecat în pământ, cerul este deasupra lui.
Eu cred că adâncurile
celeste au o frumusețe divină, în fața căreia cuvintele se chircesc de
neputință. Penelul lui Dumnezeu pictează pe pânza eternității nebuloase multicolore din voaluri diafane și clare spumegând liniștit.
Apoi împrăștie pumni de stele pe infinitul întunecat.Galaxiile își întind aripile
spre marginea lumii, ca într-un dans molcom de păsări albe. Tăcerea universului
are parfum de cântec îngeresc, pe care îl simt dincolo de auz. Lumina călătorește
de pretutindeni spre nicăieri, dând culoare întunericului, dând căldura nopții,
dând viață lumii.
Îmi amintesc de
nopțile magice, când stelele se odihneau din mișcarea lor printre mestecenii de la
marginea grădini,strălucind fantomatic. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un
magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Doream cu tot dinadinsul să
ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare
de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi
ascuțiți de lumină.
În răcoarea unei
nopți, am pornit către tăcutele stele. Cu pași elastici, de inorog, despicam
iarba, pe panta abruptă, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau și
mai multă confuzie în întunericul, părând alți aștri pierduți prin iarbă. În
jur,umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau
aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai ușor,
până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin o mână aeriană
ce mă călăuzea. Odată ajuns sus, o câmpie imensă de stele se întindea cu miile,
maiestuoase, de toate mărimile și culorile. Alunecam printre ele și mă scăldam în
solzii lor de eter.Stelele îmi erau cei
mai apropiați prieteni și-atunci am înțeles că noi,oamenii, suntem urmașii lor,
pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers.
Suntem cu toții, doar pulbere de stele.
Am coborât pe o
rază și am zărit luminile casei care se apropiau încet ca o pereche de brațe
des- chise, fericite să mă întâmpine din călătoria mea din cer, iar eu purtam
pe umeri pulberea de stele.
