Sunt într-o
livadă,mă-ntorc să-mbrăţişez un copac. L-am descoperit la început de aprilie, deşi fusese dintotdeauna
acolo. E un măr. Are patru braţe, crescute mai de la pământ, chiar lângă o fântâna
uitată de vreme. Atât şi-a întins, în timp, crengile, încât a ajuns aproape
să atingă zidul casei din apropiere. La ceas de seară, soarele care apunea îl îmbrăţişa într-o lumină
nepământeană. Înveşmântat în licheni gri-verzui, mărul părea o constelaţie
plutind hai-hui, printre noi.
Departe în zare,primăvara
a întins pătură verde peste păduri. Ici, colo, privirea-mi este atrasă de câte
un cireş înflorit, ca o broderie albă fină accentuează suav nuanţele proaspete
ale copacilor. Coroana rotată atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia
unei mirese. Ceva mai încolo, un altul e plăpând,are crenguțele înflorite,iar
vântul ușor mișcă crengile...și peste mine încep să cadă
petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pământul e
acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi,iar departe se aude apa unui pârâu ce curge
năvalnic, semn că, recent, undeva mai sus, a plouat mult. Ruji înfloriți,
oameni ieșiți la lucru în grădini, păsări și puzderii de gâze, toate legate cu
firele de lumină care coboară din cer. Un tărâm magic, în a cărui pace și frumusețe
îi place și Lui Dumnezeu să se plimbe, cuprins de nostalgia începutului...
Pământul e
acoperit cu miresmele pomilor înfloriți. Din nou, așa cum se întâmplă să simt
în astfel de locuri, nu mă mai tem de ploaie,de frigul primăverii,totul mi pare
firesc și banal. Simt sub palme iarba moale și fragedă. Să-mi trec degetele
prin firele ei poate fi un ritual, fiorul binecuvântat al atingerii verdelui de
primăvară.
Eu cred că suntem
cu toții flori diferite din aceeași grădină și mai cred că acolo unde înfloresc florile, înflorește și
speranța!
