compunere--Cântecul primăverii

  Am ajuns într-un loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp...mi s-a părut curios. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Un om apărut din senin îmi spune că ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare. Am văzut-o şi anul trecut, şi acum doi ani, şi a venit şi acum,îmi mai spune.
  I-am zis Pasărea Primăverii, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile părului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav al apelor care curg din streşini prea pline după vreo ploaie repezită de primăvară.

  Mi-a spus că dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.

  Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari care brăz­dau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de un­deva de tare departe şi se apropia pe sub iar­bă, însufleţind-o într-o legănare uriaşă. Frunzele tre­murau mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răs­pun­deau freamătului de sub pământ ce m-a cuprins şi pe mine, încetul cu încetul. Atunci mi s-a părut că în loc de degete mi-au crescut frunze, în loc de mâini ridicam în aer nişte ra­muri subţi­rele, iar pi­cioarele îmi erau doi lujeri firavi de mes­­teacăn tinerel. Eram în mijlocul unei păduri şi ploua. Creş­team şi eu, în ploaia de primă­va­ră, şi pădurea se bucura fremătând. Oare dacă ploaia aceea s-ar întoarce la mine acum, s-ar mai deschide mu­guri în trupul meu?

  Trec pe lângă păr şi el îmi agaţă cu o creangă pulovărul pe care-l port.

Caisul are crengile acope­rite cu flori rozalii, fire de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Modestă şi nebă­gată în seamă tot anul, iarba cea banală şi obiş­nuită, aceea pe care o călcăm în picioare, toc­mai ea, este purtă­torul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune stăpânire pe tot pă­mân­tul.

   Mă întorc spre casă şi părul mă trage iar de mânecă. Parc-ar vrea să mă certe că nu l-am bă­gat în seamă, fiindcă are să-mi spună un lucru important: a venit primăvara cu sărbătorile sfinte!!!!!!