Când am intrat prima oară în curtea umbrită, l-am văzut
imediat. Se ridicase cu mult deasupra tuturor copacilor. Era mai înalt decât
mărul de-alături şi, deşi bătrân, părea mai viguros decât cireşul încărcat de
flori.Tocmai se terminase o ploiţă grăbită, şi de peste tot cădeau picături
de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul îşi întindea spre grădină
ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă mă uit
mai bine la el, văd cât e de bătrân: mai multe ramuri sunt deja uscate,
altele, răsucite cumva ciudat, mai au doar câte un smoc de frunze şi flori în
vârf, ca un panaş. Şi dacă mă uit şi mai atent, pot să-i înţeleg tristeţea.
Este tare, tare bătrân, şi florile pe care le mai are nu sunt, poate, decât speranţa disperată că
va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de
final. Ştiut este că viaţa pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite,
ci în toamne şi în rod.
Mi-a rămas după aceea multe zile în gând silueta lui împovărată de vremuri şi ani.
Mă gândeam la el câteodată, dimineaţa... în primăvara aceasta este iar încărcat de flori, a trecut cu bine peste zilele geroase de la mijlocul lunii trecute, şi în locul florilor, în curând va avea pere mici cât unghia unei domnişoare. I-am văzut florile care cresc la tulpina lui, călţunaşii care se întind peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îmbrăcau în flori portocalii.
Mi-a rămas după aceea multe zile în gând silueta lui împovărată de vremuri şi ani.
Mă gândeam la el câteodată, dimineaţa... în primăvara aceasta este iar încărcat de flori, a trecut cu bine peste zilele geroase de la mijlocul lunii trecute, şi în locul florilor, în curând va avea pere mici cât unghia unei domnişoare. I-am văzut florile care cresc la tulpina lui, călţunaşii care se întind peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îmbrăcau în flori portocalii.
Mi-am apropiat obrazul de tulpina lui și
el,părul,mi-a povestit despre tristeţile şi bucuriile care s-au împlinit sub
crengile lui, despre oameni fericiţi şi nefericiţi, despre prietenia cu fluturii
care vin din când în când,despre veri înecate de căldură şi despre geruri care
îngheţau aerul.
Câteodată tresare,
încă, ori de câte ori, pe cea mai înaltă creangă a lui, se aşează o păsăruică
roşcovană, un măcăleandru ori poate un auşel sprâncenat, gata, gata să
cânte, din toată puterea, bucuria de a trăi. Când vine de departe un vânt şi
trece prin crengi e ca şi cum ar primi
veşti tainice, dar deşi sunt martor, înţelesul nu-l pot pătrunde, pentru că vine de dincolo,
aducând veşti din cer.
Iar eu ascult cum foşneşte o frunză, cum se deschide o floare,
cum tremură un fir de iarbă și trăiesc bucuriiiii....
