De ce timpul nu mai are răbdare cu oamenii? Ei bine, iată
adevărul…
,,.... Cum a ajuns acasă, ceasornicarul s-a pus pe
treabă, a desfăcut cutia ceasului și a văzut că ceasul nu făcea tic-tac numai
pentru că nu avea pitic. Nu știați? Păi sigur, pe vremea aceea, în fiecare ceas
locuia câte un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și bătea cu un
ciocănel, făcând tic-tac, tic-tic-tac... ehei, nu oricine era în stare să-l
vadă! Nu-l puteau vedea decât cei care făcuseră nouăzeci și nouă de fapte bune
– și încă și aceia îl vedeau cu mare, cu nespus de mare greutate. Dacă era atât
de mic!... [...]Meșterul văzu, așadar, că ceasul cel minunat nu merge pentru că
n-are pitic. [...] Dar ceasornicarul nu se sperie și nici nu se amărî. Se
potrivea numai bine căci, iată, doar cu o zi în urmă cineva călcase din
greșeală pe un ceas și – cum cel ce făcuse boroboața era un om mare și gras –
ceasul se făcuse praf. Meșterul îl scosese mai mult mort decât viu pe bietul
pitic al ceasului, care plângea cu lacrimi uriașe cât o gămălie de ac. Și-l
vârâse deocamdată într-un sertar. [...]
— Piticuțule – spuse ceasornicarul, deschizând sertarul –
ia te uită ce ceas a găsit tata pentru tine...
— Ura-a-a! strigă piticul și, de bucurie,își azvârli
căciulița cât colo.
Apoi se grăbi să intre în noua locuință, unde se puse pe
treabă de îndată, ciocănind cu multă tragere de inimă și făcând tic-tac,
tic-tic-tac, așa cum numai un pitic vrednic poate să facă. [...]
Și măcar că meșterul așezase ceasornicul la vedere în
vitrină și dăduse răvaș prin oraș, zilele treceau, fără să se ivească
păgubașul. Dar, într-o zi, împăratul ieși la plimbare și trecând prin fața
dughenei văzu în vitrină ceasul cu limbi de aur și cifre de pietre prețioase.
......n-a mai avut ce face meșterul și i l-a vândut. Iar împăratul a luat
ceasul și l-a așezat binișor în sala tronului [...].
Din ziua aceea se petrecu însă un lucru tare ciudat.
Primea, de pildă, împăratul pe câte un boier care venea să se plângă că-l
necăjesc țăranii. Abia îi spunea împăratul: „Vorbește! Îți dau voie să vorbești
o oră...“, că ceasul cu limbi de aur și arăta că ora trecuse! Pleca boierul
supărat, fără să apuce să deschidă măcar gura.
Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i
fură și ultima bucățică de pâine, împăratul îi spunea:
— Ei, vorbește și tu! Îți dau voie să vorbești o clipă...
Și iată că după ceasul cu limbi de aur clipa ținea, ținea
și nu se mai sfârșea... Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!
Dacă au văzut așa, s-au strâns boierii într-o zi și s-au
dus la împărat.
— Măria Ta, nu se mai poate... Ceasul Măriei Tale ne face
viața amară. [...] Nu mai putem trăi
de răul lui.
Întâia oară nici n-a vrut să-i asculte împăratul. A doua
oară tot așa. A treia oară, l-a chemat pe meșterul ceasornicar,pentru a repara
ceasul.
[...] (Meșterul luă așadar ceasul, îl duse acasă
și-l desfăcu. Piticul ceasului stătea la datorie; nu dormea, nu căsca și
ciocănea harnic tic-tac, tic-tic-tac.
— Ce-i, piticuțule? întrebă meșterul. De ce se plânge
Măria Sa?
— Meștere, meștere – oftă piticul – ce să fac dacă am o
inimă? Inima ține cu oamenii nevoiași și nu-i iubește pe boierii hrăpăreți...
Atunci pun ceasul să meargă mai încet sau mai repede, după cum cred eu că-i
bine.
Meșterul dădu din cap. Doar avea și el o inimă și-l
înțelegea tare bine pe piticul cel inimos! [...] Și, cum se frământa el așa, deodată
își aduse aminte că în orașul acela venise cu o zi în urmă un ceasornicar,
despre care se zvonea că-i tare priceput. Se duse la el,pentru a-i cere
sfat.
— Las' pe mine! spuse acesta. [...]
Și, cum era un om rău, care ținea să-l bucure pe împărat,
născoci un pitic de fier, atât de iscusit lucrat, încât putea face tot ce
făceau și piticii adevărați. La fel ciocănea tic-tac, tic-tic-tac, la fel punea
ceasul în mișcare, dar... n-avea inimă.
Tare s-au bucurat boierii și împăratul când li s-a
înfățișat ceasul cu limbi de aur și pitic de fier. L-au așezat în sala tronului
și de atunci din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiașii câte o clipă...
Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară rând
pe rând în țara poveștilor și în locul lor fură așezați pitici de fier sau
arcuri, lanțuri, pendule și cuci.”
Fragmentul face parte din,,Povestea
ceasului cu inimă”de Vladimir Colin, care are darul de a trece
prin aventura lecturii,de a deosebi binele de rău.
Pentru a caracteriza Piticul din ceas,
autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.
Caracterizarea
directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.
Din spusele directe ale
naratorului Piticul este un cunoscător al meșteșugului tainic al
ceasului.Salvat de un meșter ceasornicar dintr-un ceas care suferise un
accident,își găsise adăpost într-un sertar.Intrat într-un ceas găsit,Piticul
este bucuros și harnic să măsoare ritmul timpului.Ceasul cu pitic ajunge în
sala tronului, unde un împărat ascultă vorbele oamenilor bogați și ale
celor nevoiași.Piticul din ceas devine un sfetnic ascuns al
împăratului:reglează ceasul în ritm rapid pentru bogații care se plâng, contrar
adevărului,iar pentru sărmanii care-și duc o viață grea
prelungește,milos,timpul ,astfel încât durerile lor să fie înțelese și
ascultate.Piticul inteligent,isteț,binevoitor avea,,o inimă”plină de
bunătate,iubire-cupa care se umple de haruri divine.Meșterul înțelege că timpul
dorit de împărat este contrar celuia măsurat de Pitic și se adresează unui alt
meșter.Piticul cel bun este înlocuit cu un Pitic de fier-inflexibil,dur,iar
ceasul devine un instrument al răului.
Modalităţile
de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele
personajului, dar şi chiar din numele lui care-l definește.
Piticul din ceas este
înțelegător,mărinimos față de suferințele,mâhnirile ,întristările
nevoiașilor.Mărturisește meșterelui că inima sa vibrează numai la necazurile
oamenilor,că acestea trebuie ascultate. Încearcă prin inima lui bună
să prefacă necazul în bucurie,în ceva bun.
În acest fragment,autorul povestește întâmplările
la persoana a treia, acțiunea fiind desfășurarea unui crâmpei de
viață,când o ființă minusculă,neînsemnată ,cunoscătoare a tainelor lumești
ajută cu inteligență și bunătate,compasiune pe cei sărmani ce-și căută
dreptatea.
Limbajul este de poveste,preferat
al copiilor: cuvinte simple, care nu-și pierd sensul de bază,astfel
că prin intermediul căutărilor neobosite ale Piticului, dornic a găsi
împlinirea, se găsește dorința umană de a descoperi sensul profund
al existenței:
În jurul unui om bun timpul curge
altfel, lumina poposește mai mult, spațiul însuși se ondulează.
Antiteza în care sunt prezentați cei doi pitici este
asemenea dintre bine și rău:cel bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și
dăruiește cu drag; cel rău are gândurile și faptele care conduc la
distrugere, furie, ură,nedreptate
Modurile de expunere:narațiunea și
dialogul,iar finalul prezintă dispariția piticilor înlocuiți
cu,,cuci”nepăsători,singuratici;cu lanțurile robiei-este graba de a
măsura altfel timpul.
