poezia,,Cântecul ploaiei”de Alexandru Macedonski

,,Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă.
Cu ploaia ce cade, m-apasă
Durerea cea veche, cea nouă...
Afară e trist ca şi-n casă, —
Plouă, plouă.

Plouă, plouă... —
Plouă cât poate să plouă...
Zadarnic vor cântece clare
Ca florile umezi de rouă
Cei vecinic scutiţi de-ntristare... —
Plouă, plouă.

Plouă, plouă...
Plouă cât poate să plouă...
Fiinţa mea şi simţirea
Sufăr şi plâng amândouă...
Viaţa-şi urmează-ndârjirea...
Plouă, plouă.

Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă...
Rapănă-n geamuri ca-n tobe...
Spintecă inima-n două
Cântecul ploaiei de cobe... —
Plouă, plouă”... 

Textul liric ,,Cântecul ploaiei”de Alexandru Macedonski este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

 Titlul poeziei este o personificare ce descrie sunetul dezlănţuirii naturii ce  îşi află un corespondent în fiinţa interioară, răvăşită, lipsită de apărare în spaţiul acvatic; ,,cântecul”este un simbol,o metaforă a  deznădejdii, a senzației de amenințare, învăluind ființa într-o stare sumbră, de melancolie,,,ploaia”devine o muzică într-un spectacol al tristeții.

  În primul rând, este un text liric ,pentru că exprimă trăirile proprii ale unui suflet agitat ce urmărește ploaia nesfârșită.Poezia începe printr-o repetiție,,plouă,plouă”ca o desfășurare monotonă și obsedantă a ploii nesfârșite ce cade peste întreaga lume,devenind copleșitoare pentru sufletul omului.Ploaia de-afară reamintește suferinți vechi,uitate sufletului dominat deja de tristețea,,cea nouă”.Învăluit de starea sufletească apăsătoare,de mâhnire, poetul înțelege căutarea zadarnică,fără rost a fericiților,,cei scutiți de-ntristare”(metaforă)a înălţării în lumea frumosului,a lirismului,a purității.

Poetul trăiește sentimentul de dramatică singurătate a ființei , neputinţa de a-și manifesta trăirile,iar    

atmosfera generală a poeziei este  dominată de tristețe, melancolie și nostalgie, sentimente datorate ploii nesfârșite. Cadrul exterior, în care ploaia copleșește totul, influențează trăirile și sentimentele, eului liric care constată că existența continuă cu îndrăzneală, curaj, hotărâre.Sunetul ploii este un vaiet ,un bocet al inimii ce prevestește o nenorocire.

  În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,a cărui prezență există în pronumele,,m”,adjectivul,,mea”, verbele la persoana I „sufăr,plâng”,în constatrea exclamativă,,plouă cât poate să plouă”-ca o împăcare cu aspectul naturii ,este disperarea interioară,fiindcă nu poate opri ploaia obsesivă.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, abundența substantivelor și a adjectivelor realizează imagini artistice și figuri de stil prin intermediul cărora poetul îşi exprimă neliniștea. Imaginea vizual-auditivă ,,cântece clare ca florile umezi de rouă”aduce o notă luminoasă în poezie prin comparația sunetelor vieții cu apa pură celestă,lacrimi divine.O altă imagine auditivă este a durerii interioare:ploaia,,rapănă-n geamuri ca-n tobe” declanşează manifestarea tristă a universului în deznădejdea inimii,a sufletului suferind. Epitetele,,durerea cea veche,cea nouă;trist;umezi”transmit un sentiment de neliniște,de teamă în fața potopului.Repetiția:,,plouă,plouă,plouă cât poate să plouă”accentuează starea de teamă,  tristeţe, melancolie, solitudine,este refrenul poeziei. Repetiţia cuvintelor are rolul de a intensifica emoţia, de a accentua trăirile,de a apăsa accentele asupra elementelor ambianţei lirice. Comparația: ,,Afară e trist ca și-n casă” evidențiază legătura care se stabilește între poet și mediul intim, astfel sentimentele și trăirile sunt mult mai pregnante.

     Limbajul artistic se arată prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu număr egal,dispuse în patru strofe, măsură variabilă, rimă împerecheată,ritm trohaic.