sâmbătă, 30 noiembrie 2019

sculptura,,SĂRUTUL”de Constantin BRÂNCUȘI

Imagini pentru imagini sărutul de brâncușiImagini pentru imagini sărutul de brâncuși Una dintre cele mai importante creații ale lui Constantin Brâncuși, ,,Sărutul( Le Baiser"), amplasată în cimitirul Montparnasse din Paris, este de foarte mulți ani obiectul unei dispute între statul francez și moștenitorii rusoaicei pe mormântul căreia se află sculptura,( În 1910, Tatiana Rașevskaia, o rusoaică exilată la Paris, s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. În memoria ei, familia tinerei a cumpărat sculptura reprezentând un cuplu îmbrățișându-se, de la un artist român necunoscut în epocă. Era vorba despre ,,Sărutul( Le Baiser"), în prezent una dintre cele mai importante sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, care a fost amplasată pe mormântul rusoaicei, ca monument funerar.)

   Artistul spunea:,,.Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simțământ lăuntric”...
,,Sărutul ”a reprezentat,, drumul spre Damasc”, izbutind pentru întâia oară să exprime esențialul.
,,Sărutul ”are rădăcini și în legenda indo-europeană a arborilor îmbrățișați, în simbolul zodiacal al gemenilor. Opera aduce o nouă dimensiune conceptului de sculptură(au fost create șase variante).
   Aceasta operă sculptată (în piatră de Marna)într-o manieră aparent primitivă, este a doua lucrare la care Brâncuși folosește tehnica tăierii directe,părăsind astfel modelajul. Lucrarea este executată în „tăiere directă”, cu urmele ciopliturilor accentuate, restul suprafețelor sunt cizelate. Cioplirea (tăietura directă) este adevăratul drum al sculpturii. Duritatea şi rugozitatea pietrei în care este tăiat cuplul din sculptura,,Sărutul” sugerează eternitatea sentimentului, dragostea care învinge moartea.
Îndrăgostiții sunt stânca însăși; ei nu mai există în alt spațiu sau în alt timp decât cel al iubirii lor.
 Este  îmbrățișarea celor doi îndrăgostiți, uniți într-un unic corp, formează un volum strâns, cu linii simetrice. Sculptura transmite ideea unei înlănțuiri și după moarte, ideea că dragostea învinge moartea.Cei doi devin o singură entitate :capetele se contopesc într-o singură formă,ochii li se apropie,încât privirile se îmbină ca-ntr-o oglindă în care se zăresc altfel decât se știau,brațele încolăcite redă modul ideal de a exprima afecțiunea, dorințele de bine, reflectă căldura sufletească,este acea îmbrățișare de la inimă la inimă. Brațele sunt asemenea simbolului infinitului,nodul eternității dragostei care generează un flux energetic benefic.

,,Sărutul” rupe tradiția, în sensul anulării senzației și analizei figurativului cunoscut; era noutatea esențialuiui, sinteza și concept, întrunite în forma sculptural, concretizată prin volum.

    Drumul spre Damasc: Saul(apostolul Pavel) se duce în alte orașe să-i caute pe continuatorii lui Isus. Acum el se află în drum spre Damasc. Dar, iată ce lucru uluitor se petrece pe drum: o lumină din cer strălucește dintr-o dată în jurul lui Saul, cade la pământ, apoi o voce îi spune:
-Saule, Saule! De ce mă prigonești? Bărbații care sunt cu Saul văd lumina și aud vocea, însă nu pot înțelege ce spune:
-Cine ești, Doamne? întreabă Saul. Ce trebuie să fac, Doamne?
-Eu sunt Iisus....
-Ridică-te și du-te în Damasc, spune Iisus. Acolo ți se va spune ce trebuie să faci.
Când Saul se ridică și deschide ochii, nu poate vedea nimic. A orbit! De aceea, oamenii care sunt cu el îl iau de mână și-l duc în Damasc...drumul spre Damasc înseamnă o altă perspectivă a vieții.


,,Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” (Brâncuși)
Când și-a simțit sfârşitul aproape, l-a chemat pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, i-a mărturisit:
                              „Mor cu inima întristată, pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”.