S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile
dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ținut câtăva vreme
de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzlețită de ceilalți cai, dintre care cei mai
frumoși fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simțit fiorul sălbatic ce i se
revărsase în sânge, în largul pustietăților acestea a deprins cele dintâi goane,
ș-acolo și-a ridicat capul, a lărgit nările și, cutremurându-și coama încâlcită
de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimițând depărtărilor cel dintâi
nechezat puternic ce-i ieșise din piept.
Dar când se învățase cu viața asta slobodă, se pomeni odată
prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o
săritură, călare pe el. Atunci a înțeles că cineva îl amenință, că cineva vrea
să-i țărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede și a
pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simțea că i se aprinde
ceva înăuntru, că ochii îi ard și că limba îl frige; trupul îi era numai o apă,
gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau și i
se încolăceau ca șerpii de picioare. De la o vreme se simți sleit de puteri și
se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că dușmanul e tot
pe spatele lui, că-i smuncește frâul tot așa de crunt, puse capul în piept și,
învins, se întoarse încet, purtându-și stăpânul. Apoi plecă pe drumuri
lungi, prin locuri străine și depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l învețe cu viața înfrânată
de zăbală și pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu șaua
și știa chiar ceasul de dimineață la care pornea înspre câmp ca să-și poarte
călărețul, prin fața regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemișcați
la strigătul goarnei, ca și oamenii de pe ei. Și nu mai putea de mulțumire
când, după alergările prin vânt și ploaie, se întorcea în grajdul în care îl
aștepta nutrețul.
După câțiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau
feriți, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile și nopți în
ploaie și glod, sub cerul încărcat de norii deși ce atârnau până lângă pământ.
Într-o zi, în capul călăreților cu săbiile scoase, se simți mânat la moarte
într-un vârtej înspăimântător. În față le răsări deodată un alt vârtej, și se
loviră într-un vălmășag de glasuri, de vaiete, de împușcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste
trupuri de oameni și cai, și, în goana nebună, își duse călărețul departe,
despărțindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălță deodată împrejurul lui și-l
opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse și se aruncă orbiș înapoi.
Simțea că pe urmele lui veneau alții, simțea zbuciumările
celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost,
în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc.
Mâinile stăpânului îi spălară rana ușor, o legară și-l mângâiară îndelung pe
coamă.
Trecu și războiul. Întors acasă, își luă locul în grajd,
mulțumit de liniștea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia
din față, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineața mergea
la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna —
cald. Și vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul.
Ehe! cine știe când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs și puterea și
avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul
nu mai sta așa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni și se
rostogoli jos, cu călăreț cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai
rar la câmp și-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea diminețile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i
fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă
nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii
închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii
înguste.
Într-o zi ușa grajdului se deschise larg, și doi soldați
aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuși generalul arătă unde să-l puie la
iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colț, iar noul-venit îi
lua locul, în fața ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga
tinereții, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii
pironiți pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toții, se închise ușa;
și când venitul ridică botul să smulgă din brațul de fân, din care dânsul
mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul și, repezindu-se către celălalt,
îl mușcă de gât. Îi despărțiră repede, iar el luă, pentru întâiași dată, de la
soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineață tare, generalul veni, porunci
să se puie, în fața lui, șaua pe calul celălalt, încălecă și porni. Bătrânul
întoarse capul și-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, și
câteodată bătrânul, reînsuflețit, se smuncea să se arunce. În urmă primea
loviturile de vergi și se punea să mestece, liniștit, nutrețul, ca și cum nu
s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse
capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăș. Acesta a stat o clipă,
ca și cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simțind ca niciodată mirosul cela
de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta
vreme, întinse și dânsul gâtul și boturile lor se atinseră. Au stat câtva așa,
apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul și, rămânând slobod, veni încet, se
alipi de celălalt și începură să mănânce liniștiți unul lângă altul. Din seara
aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau
despărți. Când cel tânăr ieșea înșeuat, bătrânul necheza înăbușit, nu-și găsea
astâmpăr și pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldații în
grajd. Acolo aștepta să se întoarcă tovarășul, ca să mănânce. Iar serile, când
obosea să mai mestece, își rezema botul de gâtul celui tânăr și dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ține pe picioare. Ochii
i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau și buzele scăpară jos mâna de
fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarășul său și nu izbuti. Încet,
încet, bătrânul simți cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară
încheieturile și trupul îi alunecă jos. Întâi se ținu sprijinit în cele două
picioare de dinainte, apoi îl părăsiră și acestea, se rostogoli pe-o parte,
horcăi de câteva ori și rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr
își apropie botul de trupul aproape nemișcat, stătu câtăva vreme cu ochii
pironiți, apoi tresări, întoarse capul spre ușă și necheză prelung.
