Compunere—Început de martie
Dimineață...început de primăvară... o lumină caldă,
blândă, care parcă iese cumva din obiecte şi le înconjură cu un cerc luminos.
Se întâmplă mai ales acum, când pe fundalul alb al urmelor de zăpadă se detaşau toate lucrurile atât de bine, cu
atâta claritate, încât părea că sunt însufleţite. Chiar şi pământul aburit
împrăştie o lumină albastră, care vine parcă din adâncul lui. Chiar şi
iarba încolțită pare vie, atât de mult
se schimbă de la o clipă la alta.La marginea pădurii ce începe de lângă grădina
mea, aştept primăvara ca pe o izbăvire de toate relele. Şi spectacolul începutului
de primăvară este cu adevărat impresionant, pădurea se schimbă mereu, este în
fiecare clipă alta, întâi apăsată de nori grei, vineţii, apoi încremenită de
linişte, până când aerul dintr-odată se umezește şi apar primele raze,
speriate, stinghere, uşor mânate de vânt.
Pământul reavăn pare că arde sub lumină, sclipeşte ca şi
cum acolo, sub el, ar fi foc. . Dincolo de apa care curge înfundat sub pătura
de umed, începe o altă lume care mă cheamă în adâncurile ei. Umbrele lungi ale
copacilor taie poteci din loc în loc. E ca şi cum aș urca pe nişte trepte,
unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în
care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte
dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă
lucitoare.
În inima pădurii mele adânci, am descoperit un loc magic.
Printre copacii liniştiţi am simţit ceva, ca şi cum aş fi fost primul care a
pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să fac din acest
loc prima etapă a unei aventuri. O ceaţă proaspătă îmi atinge parcă faţa... pădurea
este liniştită. Mirosul dimineţii se mai simţea, când am ajuns la acel loc. De
aici orizontul nu se vede în întregime, nu sunt copaci impunători.Dar am
simţit că o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios şi
ancestral. Pe jos, sunt aşternute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate
trădează trecerea spiritelor şi a vânturilor invizibile. Trunchiurile îşi
înalţă spre cer ramurile , care sunt acoperite cu o pânză ciudată de licheni. Merg
printre trunchiuri retezate ce seamănă cu nişte mese în miniatură. Poate că de
mult le-au folosit drept mobilă piticii.Liniștea este tulburată... nişte gaiţe
care se ceartă în continuu.Mergând, doream să descopăr florile albastre abia
răsărite şi să mă las cuprins de liniştea plină de şoaptele lumii...e
începutul...e martie...
