,, M-am uitat la tata, care avea și el părul
ondulat pieptănat pe spate, ceea ce scotea la iveală o frunte înaltă, la fel și
tatăl verilor mei, doar că al lui era drept. Așa purtaseră toți tinerii cândva.
[…]
Aveam ce face, iarna, ordinea celor șapte
biblioteci ale familiilor, repartizate pe etaje, dintre care numai una de
știință (medicină, chimie, matematică), era tulburată mai des, fiecare își
alegea ce-i plăcea. În iarna aia, curând după prima zăpadă, tata-mare ne-a
citit unul dintre poemele lui favorite, ,,Dan, căpitan de plai”, dar finalurile
triste ne supărau. […]
Noi citeam o carte numită ,,Avalanșa”, de An Rutgers Van
der Leoff, care avea pe copertă niște schiuri înfipte cruciș în zăpadă, așa cum
ni le înfigeam și noi, și doi copii alături. Și cartea asta, pe care ne-o
dăduse tata, avea părți triste, […] dar măcar se termina vesel, iar copiii
erau, cumva, învingătorii.
Ca toate celelalte lucruri ale noastre, și
cărțile treceau de la unul la altul. Cărțile aveau un mare avantaj față de
patine: nu erau albe și negre și nu trebuia să aștepți să-ți crească piciorul
ca să le citești, așa că uneori primeam destul de repede o carte citită de
Dina. Părinții spuneau totuși că și mintea crește, la fel ca piciorul, dar,
întrucât cărțile nu-ți jucau în mână ca picioarele în ghete, nu se vedea când
îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici. Nici nu li se toceau
canturile*, ca la schiuri. Era deci mult mai bine, cu cărțile decât cu
celelalte obiecte folosite de noi, rând pe rând.
N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta
poftă ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o
deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă
auzea, dacă-i vorbeam când citea. Tata avea la îndemână un Larousse* în care mă
punea să caut cuvinte franțuzești, chiar înainte de a ști limba asta, mi le
spunea pe litere, și așa franceza s-a amestecat încetul cu încetul între
cuvintele mele. Mergeam uneori cu el la librărie să vadă ultimele noutăți. La
câteva zile după ce Tanti mi-a povestit despre prima ei excursie pe zăpadă,
m-am îmbolnăvit de gripă. Făcusem febră mare, care nu-mi trecea și transpiram
de parcă urcasem și eu pe jos, în fustă lungă, până la cabana Postăvaru. Mama
m-a „doftoricit” eficient, cum învățase, ca fiică de medic, că trebuie să facă,
însă tata mi-a adus, pe post de medicament, o carte mare și groasă – cu multe
desene și poezii și fragmente din cărți de copii pentru oamenii mari –, pe al
cărei cotor scria, cu un scris clar, de mână,, Antologia inocenței”. Am citit
din ea zilnic, toată iarna, și nu m-am mai despărțit de ea niciodată, oriunde
am mai locuit.”
(Ioana Pârvulescu, Inocenții)
*cant – margine, muchie a suprafeței de alunecare a schiurilor
*Larousse – dicționar enciclopedic/colecție de dicționare
scoase de editura Larousse
Tata este un personaj din fragmentul
romanului,,Inocenții”, un om curat la suflet, căruia nu i se
poate reproșa nimic; omul care exprimă iubire,atașament,dornic de
cunoaștere,este un personaj al cărui
nume nu este dezvăluit,dar amintit cu simpatie și nostalgie.
Pentru a-și caracteriza
tatăl, autoarea foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.
Caracterizarea directă este
făcută direct de naratoare.
Din spusele directe ale naratoarei,tata este privit cu
admirație-observ timpul imperfect care exprimă o amintire atât de vie,ca și cum
privirea spre personaj se face în prezent.Privirea fetei de odinioară este
îndreptată spre părul tatei,,ondulat,pieptănat spre spate”ce-l arată ca o
persoană hotărâtă,îngrijită,iar,,fruntea înaltă” este a unui om dornic de a
atinge perfecțiunea intelectuală.Naratoarea numără cu plăcere bibliotecile din
familie și își amintește de poemul citit de,,tata-mare”este nemulțumită de
finalul trist,deosebit de romanul dat de tata care se termină vesel.Cei doi
bărbați cu vârste diferite privesc prin lecturi altfel viața-cu tristețe,dar cu
respect pentru trecut...cu voioșia anilor trăiți,arătându-le copiilor că pot
învinge întristările.
Modalităţile de caracterizare indirectă
sunt în special comportamentul şi vorbele tatălui,care definește o
persoană căreia îi place să glumească,comparând creșterea cu necesitatea de a
cunoaște importanța cărților,astfel folosirea cărților este mai importantă
decât obiectele din jur.Jocul cuvintelor este menit să apropie copiii de
cărți.Naratoarea își amintește cu încântare,cu respect de dorinţa puternică
a tatălui său de a citi și povestește despre plăcerea de a cumpăra
cărți,trecând din realitate în fantezia
paginilor.Este tulburător cum tatăl își învață fiica cuvinte în limba
franceză,aparent nevinovat o pune să caute în dicționar și învață ușor o limbă
străină.Vizita la librărie îi apropia sufletește pe tatăl de fiică.Deși o boală
este un moment nefericit pentru un copil,totuși gripa de care suferă fata este
timpul când primește de la tata,,Antologia inocenței”,o carte mai bună decât
orice medicament,pe care o va păstra până la maturitate.
Există în aceste
rânduri două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile
într-un fel extrem de personal şi cea a naratoarei care descoperă secretele
înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a
doua. Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, este o lume mică,
statornică și armonioasă.Plăcerea de a citi se face simplu, cu subtilitate, prin exemplul tatălui-cititor,prin dăruirea
într-un moment chiar nefericit a unei cărți care poate schimba totul, printr-un
limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și
echilibrat. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui
cititor în parte), căruia îi istorisește toate aceste întâmplări, subliniind,
din loc în loc, lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul timpului. Naratoarea
stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin
ochii fetiței de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de adult.
E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei stări de spirit
binecuvântate, când grijile ce țin de lumea adulților sunt departe, la marginea
înțelegerii, iar viața e o înșiruire de momente pline de bucurie, mister și
revelații.
Fragmentul se citește cu o plăcere plină de
încântare. Absoarbe, redă cu măiestrie stări sufletești, fapte de viață de la
cele mai banale la cele mai solemne,gripa, cu o mare expresivitate.
Modul de expunere
este narațiunea la persoana întâi,confesiunea care creează o atmosferă pătrunsă
de ingenuitate, un univers bine conturat.
,,Antologia inocenței”
Cartea este structurată în 12 capitole, câte unul
corespunzând fiecărei luni a anului (rebotezate după poemul lui Christian
Morgenstern, Cum memorează un copil lunile anului) și fiecare cu
„inocența” proprie: Jaguarie (Jocuri de copii), Zebruarie (Jocuri de poeți),
Moartie (Aventura), Caprilie (Animale), Maidan (Orașul… și în oraș… casa),
Juninca (Natura), Iulică (Circul), Augustos (Elegii pentru ființe mici),
Viespembrie (Abece), Coptombrie (Ca să se supere oamenii – gravi, gravi, gravi
/ Și să se bucure copiii – mici, mici, mici), Norembrie (Țara de azur),
Recembrie (Corpul omenesc).
Pornind de la cuvintele lui Constantin Brâncuși, „În
clipa în care am încetat de a fi copii, am murit”, Iordan Chimet mărturisește
în Cuvântul înainte că și-a propus să realizeze un volum în care să
concentreze „puritatea, candoarea, ingenuitatea” – „Cenușărelese artei”, după
cum le numește –, așa cum se găsesc în literatură și artă (din loc în
loc, textele sunt presărate cu imagini alb-negru sau color). Un volum, născut
din „trudă și puțină nebunie”, un volum „născut oarecum ca un cântec”, o odă
adusă „purității sufletului omenesc” într-o vreme care avea cel mai mult nevoie
de o astfel de aducere-aminte pentru că „nicicând inocența nu s-a mărturisit,
ca în acest veac tulburat, drept starea de har care tâlcuiește rosturile lumii
și întredeschide, poate, porțile fericirii”.
Inocența… care tâlcuiește rosturile lumii… e o lume
întreagă de sensuri ascunse, bănuite, dorite, o lume de visuri și tăceri în
această frază. Iar continuarea mi se pare de-a dreptul copleșitoare: „Și,
uneori chiar, fără voia noastră, hazardul intervenind cu generozitate în
treburile acestei cărți, am putut descoperi acel moment unic, pe care la unii
îl bănuiam mai degrabă decât îl știam, momentul adevărului, care este, credem
noi, momentul purității. Și l-am aflat pe necunoscutul cântăreț, pe artist,
fratele nostru dintotdeauna renunțând la onorurile și ispitele veacului,
scriindu-și testamentul cu cuvintele simple ale lui Brâncuși, desenându-le cu
vârful degetului pe nisipul spălat de valurile mării. Aceasta este, poate,
forma eternității.”
