Aștept dimineața...în
jurul meu este o tăcere care face să se audă cum se desfac mugurii sau florile micuțe
petalele, cum luna plină mătură plecând acoperişurile
caselor şi cum se aşterne zăpada mieilor prin înălțimi. În sfârșit pleacă
noaptea...la început, lumina e albicioasă şi grea, orizontul prea aproape,
zgâriat de crengile copacilor goi, pământul lipicios şi vântul grăbit şi
rece. Soarele apare mai târziu, când înaltul cerului devine atât de adânc,
când în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru, când dimineţile sunt
simfonii ale tuturor păsărilor venite din depărtări,reunite într-o formidabilă
orchestră. Indiferent dacă e înveşmântată în diafane dantelării vegetale
ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este înviorător. Deodată mă trezesc
în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuziasmează.Îmi spun că primăvara,
îşi are poveştile ei,atunci când
plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de
smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie
doar să mă opresc în loc, să văd şi să înţeleg.Mă
opresc lângă un fag și îmi sprijin spatele de el şi închid ochii. De îndată ce
am simţit trupul rece, al arborelui,am avut senzaţia că fagul acela uriaş de
care stăteam lipit respira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui
cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri
le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau
scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta,
şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe
care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pentru că firele noi de iarbă împingeau
frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei
umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat.
Oare ce le stârnea aşa? Mireasma pomilor ce voiau să înflorească sau razele de
soare, ce cădeau ca o pulbere aurie peste pământ? Și totul era verde-gălbui,
verde profund, verde-luminos. Orice plantă aş atinge, simt în ea fragilitatea
începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi lipesc obrazul, simt pulsând din
adâncurile pământului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe
măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. O
picătură de bucurie a căzut parcă din cer şi toate s-au împodobit în verde şi
alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un fluture
zboară,căutând o floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne
salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.
E
bucuria echinocțiului de primăvară,al creației...e începutul armoniei dintre
lumină și întuneric!!!!!!
