Compunere-- O întâmplare petrecută pe malul Dunării.

 

E vacanță,sfârșit de vară și ai mei m-au dus la capătul țării,la Dunăre.Stăm pe malul Dunării,într-un sat, într-o căsuță albă cu ferestrele pline de flori.Într-o dimineață plec cu tata și bătrânul-vecin într-o călătorie,ne plictisisem cutreierând sătucul cu câteva căsuțe,oameni puțini și din când în când apăreau niște turiști rătăciți. Ceţuri groase, alburii, ne înconjoară şi nu vedem nimic.Drumul coboară adânc prin valea umbrită, cotește printre copaci și ajunge într-un loc de o pace și o frumusețe ce ne lasă fără cuvinte. E răcoare şi umezeală, putem auzi Dunărea cum clipoceşte la mal, îi simţim mirosul şi o bă­nuim la câţiva paşi de noi, dar încă nu o putem ve­dea. Bătrânul care ne este ghid stă nemişcat, sprijinit într-un băţ, aple­cat uşor înainte. Ochii lui albaştri sunt acum două linii subţiri, sub sprâncenele stufoase şi răvă­şite, încercând să pătrundă ceţurile cu privirea. Din larg ajung, totuşi, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând şi ga­lopând, ţipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oa­meni sau de păsări, huruituri sinistre de lanţuri gre­le, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus şi în jos, sau ar putea să fie,îmi spune bătrânul, amintirea vechiului lanţ turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând țări și imperii.

Soare­le se ridi­că, cețurile încep să se risipeas­că zdrenţuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridi­că băţul şi arată undeva, în de­părtarea albă a ceţurilor de pes­te Du­năre:

-Uite vezi acolo e  insula Ostrov!

-Acum cerurile se desprind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii ale Dunării creş­te spinarea unui animal uriaş,îmi arată bătrânul și eu cred că e o poveste.

 Insula Ostrov ni se arată deo­dată, gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Este insula copilăriei bătrânului.

 -Astăzi este rezervaţie natu­rală de protecţie strictă şi obiec­tiv turistic pentru turişti,adaug eu,așa ca să-l uimesc(citisem într-un pliant).

- Nu cred că un loc de o asemenea frumuseţe şi sălbăticie mai poa­­­te exista pe pământ,îmi spune șoptit bătrânul,de parcă nu a auzit cuvintele mele.

 Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început pă­rea spatele unui animal uriaş, încetul cu încetul, de­ve­nea un pământ întins, imposi­bil de cuprins cu privirea. Du­nărea, liniştită pentru un timp, se lărgeşte aici, şi malurile i se depărtează, parcă tocmai pen­tru a face loc Ostrovului, a­ceas­tă bucată de pământ ce a supravieţuit în mod mira­culos trecerii timpului. 

Încă de la primii paşi pe insulă, am fost surprins. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos,un teren cum văzusem în Deltă.

- Nici vorbă!privește ma­lurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ţi se afundă la fie­care pas!

Este o linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, şi este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm pe insulă ca într-o Ţară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări: berze negre şi egrete,cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Mă cuprinde o senzaţie de copi­lărie nesfârşită, pentru că nimic rău nu mi se poate întâmpla aici, şi simt așa o fericire.... Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub ramurile salcâmilor, mi se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Mă privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Doar când mă apro­­pii de ei prea mult, ca să-i fotografiez, se îndepărtează, urmându-şi armăsarul conducător. Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

-Cel mai greu este pentru ei iarna,îmi spune bătrânul, când mâncarea este puţină şi pe Dunărea îngheţată pot trece lupi. Dar s-au adaptat.

Caii sălba­tici care pasc aici se feresc din ca­lea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă şi Du­nărea care o înconjoară. Apa are o altă culoare, mai deschisă, şi cumva este mai stră­lu­citoare şi mai liniştită

Ne-am întors cu barca pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate şi sclipeau învolburat-cenuşiu. Câţiva pescari erau cu bărcile trase pe mal şi îşi re­parau plasele.Ne spun cum  noaptea aştep­tă să tragă  plasele şi aud caii cum nechează, le simt pe ape copitele bătând pământul. Ei cred că sunt caii bunicilor,că Dumnezeu i-a eliberat, şi acum sunt ai lui. A început să plouă mărunt.

Prin ceaţa care se lasă, Os­trovul se vede tot mai greu, învăluit parcă de fumuri ce vor să facă insula nevăzută, să o ascun­dă de oa­meni,de lume. Pe apele Du­nării eu tot aud neche­zatul cailor liberi,sălbatici din Os­trov.