test cu un fragment din ,,Viața ca o pradă”de Marin Preda

 

,,Tatăl meu era posomorât și nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl împiedica, pesemne, să înțeleagă avertismentele turburi pe care le simțea zdruncinându-i credința în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a unui băiat că într-acolo unde mergeam ne aștepta lumea cu brațele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din căruță, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Și dacă toată lumea se înșela? Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe picior și mă mângâie cu o milă nesfârșită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înțeleg. Apoi îmi spuse cu o duioșie izvorâtă numai din tristețea pricinuită de hărțuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, și pe care numai eu și mama i-o cunoșteam.

— Domnule, unde ne ducem noi acum? Am înțeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruțe care se îndreptau ca și a noastră spre orașul de munte cu renumita lui școală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranțele pierdute? 

— Îți pun această întrebare, a continuat el ca și cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea să urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate fețele, ca să știi că n-ajunge să reușești să treci din trei sute, câți am auzit că sunt înscriși, printre cei patruzeci admiși. Trebuie să fii printre cei șapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te țin! Mi-am dat capul pe spate:

— Heeee! Și d-aia ai tras tu căruța la marginea drumului! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee! Și l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă și alții și am continuat să behăi.

 — Nu, că putem să întoarcem caii și să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforțare, să rămână în mijlocul acestei simplități care ne-ar fi izbăvit de toate grijile și de toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri și gata. Altfel îți închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ți pese de toți proștii care or să râdă de tine. 

Mă uitam la el și ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înțeleg mai puțin

ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veșnică surpriză. Reieșea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împănată cu proști. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, așa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puțini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă față. Și atunci?

 — Și ce vreai tu acum de la mine? 

— Te întreb. Știi?! 

— Ce să știu?

 — Cum ce să știi? Păi despre ce vorbim noi aicea? Știi tu carte? Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că știu să rezolv ecuații de gradul întâi, sau că știu toată istoria Evului Mediu așa cum se predă ea în clasa a doua de liceu?

 — Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă și el însuși că această idee nu-i venise mai demult în minte, care sunt bogățiile țării? Voia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că știu și să se liniștească.

 — Care sunt bogățiile țării? Eeee! Heeee! Și l-am arătat iar cu mâna, să fie martori și alții, și să râdă și ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuși, redevenind senin și a pus mâna pe hățuri. Convingerea mea îl subjugase. La Câmpulung am ajuns pe seară și am tras sub șoproanele unui han.

                                                                                               (Marin Preda, „Viața ca o pradă”) 

 a arăni –variantă populară a verbului „a hrăni”, a se întreține

Precizează o trăsătură morală a tatălui, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare, ilustrându-l cu o secvență:

 „Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe picior și mă mângâie cu o milă nesfârșită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înțeleg. Apoi îmi spuse cu o duioșie izvorâtă numai din tristețea pricinuită de hărțuiala la care îl supunea, de la o vreme, familia noastră cu trei soiuri de copii și pe care numai eu și mama i-o cunoșteam.

 — Domnule, unde ne ducem noi acum?”

Autorul-narator trăiește o aventură a consșiinței, se confesează prin scrierea la persoana I, ca într-un jurnal,devenind propriul său personaj, își amintește imaginea tatălui său care-l impresionase puternic. Fragmentul poate fi și un monolog liric, deoarece autorul se destăinuie, se analizează.Prin caracterizare directă prezintă gestul tatălui său care i se pare nefiresc pentru el,copilul,,nu era obișnuit a fi mângâiat.Tatăl era un om ce-și ascundea sentimentele,deși părea aspru,era un om iubitor,ce-și descoperă cu greu sentimentele.Sufletul frământat era cuprins de greutățile prin care trebuia să treacă în familia cu copii diferiți.Este dezorientat,neștiind dacă acela era drumul care-i ducea acolo unde vor reuși.Este un om ce-și caută speranța alături de un copil,deși are în suflet şovăială, nehotărâre,nedumerire,este o încercare nouă pentru acest om simplu.Băiatului ce va merge la învățătură i se adresează cu,,domnule”,cuvânt prin care-și arată admirația pentru dorința de a învăța.

Fragmentul este scris la persoana I, autorul identificându-se cu naratorul și cu personajul principal,apar formele pronumelui personal:,,mă,îmi,eu,ne”.

 Crezi că părinții ar trebui să se implice în alegerea unei școli potrivite pentru copiii lor? textul 1.

Eu cred că părinții și familia au cel mai direct și mai durabil efect asupra învățării și dezvoltării copiilor.Ei sunt primi educatori ai copiilor lor,care au nevoie de un  mediu familiar care încurajează învățarea, precum și de implicarea părinților în activitățile școlare, sunt cruciale pentru dezvoltarea emoțională, socială și cognitivă a copilului. Jocul sau lectura împreună cu copiii în primii lor ani de viață, ajutorul acordat la teme sau discuția de acasă despre întâmplările de la școală, participarea la întâlnirile dintre părinți și profesori și alte activități școlare vor avea efecte pozitive și de durată asupra motivației copilului de a învăța, asupra atenției, comportamentului și rezultatelor sale școlare. Așteptările educaționale ale părinților pentru copiii lor vor avea, de asemenea, un rol crucial în conturarea deprinderilor de învățare ale copiilor lor.

 În fragmentul,,Viața ca o pradă”tatăl este nehotărât în drumul alături de băiatul său spre școala unde merg și face un popas pe marginea drumului.Este locul de unde vor merge înainte sau se vor întoarce.Ca un tată responsabil pentru soarta copilului său are îndoieli despre reușita băiatului cu bursă,nu știe cât de pregătit este acesta.Prin atitudinea sa optimistă,încrezătoare în cunoștințele lui,băiatul își convinge tatăl că alegerea lui este cea bună.Văzându-și băiatul râzând,tatăl înțelege că drumul lor va continua și el îi va fi alături,iar gestul de a-l mângâia,,cu o milă nesfârșită”a însemnat iubire negrăită.Da,tatăl s-a implicat în drumul băiatului spre a merge la o școală dorită,chiar dacă băiatul nu i-a răspuns la întrebarea despre bogățiile țării,deși era o întrebare  importantă.

Asociază fragmentul din „Viața ca o pradă” de Marin Preda cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text

Ca și ,,Amintirile ”lui Creangă, romanul,,Viața ca o pradă” este o confesiune, rememorarea anilor transformării unui băiat,a despărțirii de familie, a evadării din lumea satului.În roman, scena despărțirii fiului de tatăl său se petrece în locul în care drumurile se despart.Tatăl este derutat de drumul pe care-l face,nu știe dacă este cel bun,dacă fiul său va fi capabil să reușească.Popasul pe care-l face pe marginea drumului este pentru a se lămuri dacă va merge înainte sau se va întoarce,el își cunoaște starea lui de om sărac.În ,,Amintiri”, Nică pleacă împreună cu un prieten,Zaharia, la seminarul de la Socola tot într-o căruță,el știe însă că acela este drumul fără întoarcere,de aceea este nefericit,se desparte de copilărie,de cei dragi,de sat.Popasul pe care-l face îl mâhnește,văzând deosebirea dinte locul lăsat și cel în care se simte străin.

Primul băiat este încrezător în puterea lui de a învăța,știe că are puterea de a depăși orice greutate,de aceea strigătele lui,, Eeee! Heeee!”stârnesc râsul celor din jur,este însă un strigăt al încrederii. Poate că și bravează în fața tatălui, dar în final, băiat deștept fiind, tatăl înțelege că are în față un om inteligent cu care poate purta un dialog.

Și Nică are parte de râsul oamenilor,când văd caii obosiți de la căruța lor,băieții sunt însă triști,pentru că merg într-un loc străin.

Ambii băieți merg pentru a învăța,este dorința de a se înălța prin educație,chiar dacă își părăsesc locurile natale,chiar dacă starea lor este diferită.