un alt test- (Ana Rotea, Dosarul mascotelor Patata) +...................

TEXTUL 1

,,Bunicii sunt faini, chiar şi când nu sunt ai tăi. Sunt şi mai faini dacă locuiesc într-o frumoasă zonă rurală, precum cea în care tocmai au ajuns dragii mei vecini. Să fie clar de la început că cei mai faini bunici sunt Bunik şi Bunique [...].

 ― Păi şi noi cum îi vom deosebi? s-a mirat Teo.

― Bunique e şefa, iar Bunik ne face des cu ochiul... a început Bobo să explice, prezentându-i pe bunicii săi copiilor.

 ― Mă refer la faptul că Bunik şi Bunique se pronunţă la fel, a observat Teo. Nu mai bine le spunem, aşa, mai clasic, bunicul și bunica?

― Nu! s-a zburlit Bobo la el. Mi-a fost atât de greu să le găsesc nişte nume ca lumea şi să-i fac să răspundă la ele! Să nu cumva să-mi stricaţi munca! Trebuie doar să gândiţi Bunik când spuneţi Bunik şi Bunique când spuneţi Bunique.

 ― Bunik? a încercat Ada.

― Da, puişor? s-au întors ambii bunici spre fată.

― Va fi interesant la dumneavoastră, le-a răspuns ea amândurora.

Pentru că merseseră o jumătate de zi cu maşina şi erau obosiţi şi flămânzi, problema numirii bunicilor a fost lăsată deoparte. S-au trântit cu toţii pe scăunelele mici de lemn plasate în jurul unei măsuţe rotunde şi pitice din curte, pe care li se pusese mâncare.

― Cine poate folosi scăunele şi măsuţe atât de mici? s-a distrat Teo.

 ― Eu! Zilnic! La grădi! i-a răspuns Bibi încruntat de aduceri-aminte.

Tatăl trebuia să plece imediat după masă. A profitat de liniştea copiilor care mâncau, pentru a le face instructajul bunicilor: Bunik şi Bunique urmau să vegheze non-stop la siguranţa tuturor celor sosiţi, fie că erau sau nu nepoţii lor, fie că erau sau nu copii. Tatăl a mâncat cu noduri în timpul instructajului, tot părându-i-se că Bunik le face cu ochiul copiilor în timp ce-l aprobă cuminte sau că Bunique se strâmbă pe la spatele lui.

În timpul mesei, orăşeanul de Teo s-a oprit un pic din mâncat pentru a-şi vântura mâinile pe sus.

― Chiar mâncăm afară? Sunt obişnuit cu un tavan deasupra mea atunci când mănânc, a explicat el. ― Ai deasupra ditamai dudul pe post de tavan, a râs Bobo şi a izgonit cu un bobârnac de pe  masă o dudă neagră, care tocmai picase din tavanul frunzos.

                                                                                         (Ana Rotea, Dosarul mascotelor Patata)

TEXTUL 2

,, Elsa are șapte ani si o inteligență tăioasă și necruțătoare care o face să fie diferită, dar și marginalizată. Singura care o înțelege și care-i cultivă aplombul este bunica, fost medic în zone calamitate, privită la rândul ei de ceilalți drept o nebună excentrică. Pentru că „toți copiii au nevoie de supereroi“, bunica inventează pentru Elsa povești unde toată lumea este diferită și nimeni nu trebuie să fie normal, iar scopul este să o pregătească pentru ceea ce urmează să afle și să i se întâmple în viață. Personajele din poveștile bunicii – care se dovedesc a fi nimeni alții decât vecinii ei de bloc – îi vor fi alături în evenimentele care o vor lua cu asalt.

Acest roman, care demolează clișeele privind normalitatea, îi va inspira negreșit pe bunici în relația cu nepoții lor și va încânta cititorii de toate vârstele. ,,Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este o carte despre diversitate și acceptare.

„O carte înduioșătoare, amuzantă și inteligent scrisă.“Kirkus Reviews

„Ia-ți cu tine servețelele atunci când începi să citești ,,Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, dar ia-ți și simțul umorului. Este genul acela de roman pe care dacă-l ratezi, n-o să ți-o ierți niciodată.“ Business Insider

Romanul lui Backman, care aduce în prim-plan relația înduioșătoare dintre o bunică și nepoata ei, este un omagiu încântător adus puterii poveștilor de a vindeca și consola.“ Booklist

„Fredrik Backman are un talent excepțional de a crea povești deopotrivă credibile și ireale.“ St. Louis Post-Dispatch.              

                                                    (www.editura-art/info/carte,,Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”)                               

=o trăsătură morală a personajului bunica din textul 2:

,, Pentru că „toți copiii au nevoie de supereroi“, bunica inventează pentru Elsa povești unde toată lumea este diferită și nimeni nu trebuie să fie normal, iar scopul este să o pregătească pentru ceea ce urmează să afle și să i se întâmple în viață.” (caracterizarea indirectă)Bunica crede că a fi altfel este o calitate și nu un defect și-i creează o lume fantastică, îi dă Elsei o superputere,cea a imaginației.Poveștile bunicii o vor ajuta pe fetiță să treacă peste problemele copilăriei,ale adolescenței,ale vieții pe care le va înfrunta,astfel ea face tot ce se poate ca nepoata ei să nu sufere și să fie fericită.Este o ființă inventivă,neobișnuită,excentrică,dar cu grijă pentru anii ce vor veni în viața nepoatei sale.

=o temă comună celor două texte,valorificând un element de conținut

 Ambele texte prezintă relația dintre bunici și nepoți,atașamentul,iubirea dintre ei:în primul text copiii se joacă cu numele bunicilor,iar aceștia se comportă ca niște copii ștrengari,râd,se strâmbă,creând o atmosferă plină de voioșie.În al doilea text,există o relație înduioșătoare dintre o bunică și nepoata ei. Bunica inventează pentru Elsa povești unde toată lumea este diferită și nimeni nu trebuie să fie normal, iar scopul este să o pregătească pentru ceea ce urmează să afle și să i se întâmple în viață,va fi ca în poveștile inventate de ea.

=crezi că poveștile au puterea de a vindeca oamenii? text 2

Ne întrebăm:oare de ce spunem povești?Eu cred că toți suntem povestitori,pentru că în fiecare zi povestim câte ceva. Povestea,de fapt, este un drum către Sine, despre puterea personală și drumul tău spre Tine cel care ești mai mult decât crezi! Poveștile au rolul de a uni oameni, de a le croi drumul lor către Sine, de a vindeca, de a entuziasma, de a clădi generații și caractere.

Cred în puterea poveştilor. Așa cum crede și Bunica Elsei,care i-a creat fetiței o lume fantastică prin povești,lume care se va asemăna cu viața pe care fetița o va trăi când va fi singură. Cred foarte mult că oamenii au nevoie de poveşti,așa cum avea nevoie Elsa,cred foarte mult că realitatea poate fi corectată cu ajutorul imaginaţiei, cred că poveştile ne prelungesc viaţa, cumva, şi ne oferă un alt aer, un fel de balon de oxigen, ca să suportăm ceea ce ni se întâmplă în realitate. În povești găsim o lume  perfectă, desăvârşită,visată în care totul este posibil ,uneori nepământeană,alte meleaguri închipuite,ființe ireale,fantastice,înfruntări între forțe ale binelui și ale răului și dorim ca binele să învingă.Ne vindecăm sufletul,reîntorcându-ne la copilărie,visăm alături de personaje,ne identificăm cu cele bune,frumoase,călătorim pe tărâmuri necunoscute,planetele visate,ne înfiorăm în fața ființelor ciudate,luptăm,facem strategii,iar,când cei buni,viteji înving,ne credem și noi învingători și privim lumea cu strălucirea gândului că toate visele pot deveni realitate, dacă avem curajul de a le urma.În felul acesta trăim într-un univers paralel. Cred și simt că mai sunt foarte multe poveşti încă nespuse, nescrise, mai sunt foarte multe vise sau visuri de visat şi de imaginat. La orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția poveștirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol in secol, fie în vorbă, fie în scris, a depășit celelalte avuții omenești,i-au vindecat sufletul,l-au făcut mai bun,mai frumos,crezând într-o altă lume,chiar în  veșnicie.

=asociază fragmentul 1 cu un alt text literar prezentând o idee comună prin referire la o secvență din fiecare text

,,Bunicul a fost procuror general, adică generalul procurorilor. Tata spune:

- Nimeni nu crâcnea in fața tatei.

 - Stăteau toți smirnă?

- Toți.

- Chiar și mata?

- Chiar și eu.

Teribil.

- Și bunica? urmează logic glasul inocent.

Tata vrea să se încrunte, dar zâmbește cu ochii mici.

- Mama? se întreabă el.

-Strașnică femeie!

 Râde și nu mai spune nimic.

Așa e tata: când nu vrea să spuie ceva. Îi vine să râdă. Cu mama râde des. Mama se supără și tata parcă e copilul mamei, ca și ceilalți.

- Tată, bunicul e ca o poveste.

- De ce?

- Fiindcă începe cu ,,a fost."

 Tata zâmbește.”

                                                             (,,Bunicul a fost,bunica este”de Ionel Teodoreanu)

În fragmentul din lectura lui Teodoreanu,copiii sunt în vizită la bunici și îl întreabă pe tatăl lor despre bunicii în fața cărora trebuie să se poarte frumos,iar tatăl redevine copilul de odinioară și povestește cu mândrie despre părinții săi: se temea de tatăl său la fel ca și ceilalți,râde tainic și nu spune nimic,cum făcea demult în fața mamei,,strașnică femeie.” Îl văd pe tatăl lor retrăind timpul ca-n poveste.În fragmentul Anei Rotea,copiii fac cunoștință cu bunicii lui Bobo,care sunt simpatici și se poartă cu copiii veniți în vizită ca buni prieteni,parcă devenind și ei copii.Tatăl, ce-i îndeamnă pe bunici să aibă grijă deosebită de copii,simte că este luat în râs de bunici care se comportă ca niște copii ștrengari și este derutat.

=ai fost în vizită la bunici într-o zonă montană,o întâmplare petrecută cu prilejul unei călătorii în natură

,,Sus,sus,sus la munte sus”îmi cânta bunicul mergând în fața mea și a fratelui meu,sprijinindu-se în toiagul de alpinist.Părea o zi perfectă pentru drumeție, era o dimineață răcoroasă și Parângul strălucea în toată splendoarea sa, cu vârful în norii mici și albi...un abur de lumină se prelinge prin coroana brazilor înalți. Am pornit ca niște bărbați adevărați,urmăriți din pragul casei de bunica ce numai contenea cu sfaturile,chiar dacă nu le mai auzeam. Pe măsură ce mergeam, inima ni se umplea de frumusețea înălțimilor.  În brazi șuiera domol vântul, stârnind cântec de cetini. Un munte magnific și blând, ce ne lasă să ne plimbăm pe spinarea lui. Aerul tare ne  limpezea mintea,ochii erau ațintiți pe cer spre norii care treceau chiar pe deasupra capului, era de ajuns să întind mâna, să îi ating. Liniștea înălțimii ne încon­jura cu tandrețe, peisajul era măreț și impunător,iar mirosul de cimbrișor și brad mă înviora.M-am întors să-i fac cu mâna bunicii și să-i zâmbesc și-atunci am văzut un tablou încântător.Casa albă cu ferestre strălucea în soarele dimineții ca un glob peste care ningea mii de  raze aurii,iar florile roșii păreau bulgări veseli ce se rostogoleau prin iarba verde.Era ca-n povești,iar bunica îmi părea zâna cea bună,zâmbitoare. 

-Priviți,orășenilor,fagii și paltinii,brazii cât lumea de bătrâni!m-a trezit din visare bunicul.

- Ce ciudat!exclam eu nedumerit privind frunzișurile ce alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și  verdeață.

-Ascultați singurul glas al locurilor acestora, este glasul vântului!

Mergem pe o potecă ce  se strâmta așa de tare, încât de-abia puteam străbate prin desișul întunecos al tufelor lăturalnice,unde ursul mănâncă afine liniștit,cerbii uriași caută un izvor sau  cocoșii  de munte se rotesc în dans. De jur împrejur, stau munții cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde.

-Eu cred că nicio pasăre nu-și îndreaptă pe aici zborul rătăcitor,am spus privind cerul.Dar deodată albastrul limpede al cerului adânc se pătează de un punct negru, trecător,iar bunicul îmi spune că e un vultur care își  cată  prada în glasul ușor al vântului.Planează lin deasupra noastră și ca o săgeată se repede după stânci.Cred că a găsit ceea ce căuta.Nu vreau să știu ce și privirea îmi este atrasă de câteva flori crescute în crăpăturile stâncii pe care se odihnesc fluturi mici,albaștri, ce par fulgi de azur.Cum au ajuns aici sus? Culeg câteva flori,le voi duce bunicii.Ne întoarcem la căsuța ce ne-așteaptă.Clipa aceasta când soarele apune în fața noastră în munte este momentul când ne oprim, respirăm, îmbrățișăm întreaga lume.