un test despre bunici (,,Val și Cetatea Sufletelor”)

 

TEXTUL 1

,,Și,în cele din urmă,când,ostenit și recunoscător,deschise încă o ușă,rămase înmărmurit:în fața lui pe o plajă cu nisip fin,se afla bunicul său.Ochii îi erau ca două mărgele strălucitoare și negre,plini de veselie și de poftă de viață.Val nu fu în stare să scoată niciun cuvânt.Se repezi doar spre bunicul,care-l aștepta cu brațele deschise,și nu se mai putu desprinde din îmbrățișarea lui.

-De ce nu ești și tu din fum,ca visele celelalte?De ce mă poți auzi și mă poți lua în brațe?

-Pentru că sunt visul tău,la fel cum a fost și O,balaurul.Restul nu-ți aparțineau,erau visele visate de alții-de mama ta,de Malila,de restul lumii.Dar eu sunt visul tău și asta înseamnă că pentru tine sunt aievea.Nu așa se întâmplă de fiecare dată când visezi?

-Ba da,șopti copilul.Dar tot nu este decât un vis din care o să mă trezesc.Și tu n-o să fii acolo.Mi-e dor de tine și vreau să te văd în carne și oase,în Cetatea Sufletelor.Spune-mi  cum să ajung la tine?

-Dar acum mă vezi cu adevărat,Val.Iar la Cetatea Sufletelor nu poți încă să ajungi.

-De ce?Știu sigur că există!Iar Tia mi-a spus că sunt multe drumuri care duc la ea.Arată-mi măcar un drum,oricât de greu,și am să vin.

Bunicul râse încetișor.

-Ți-au mai spus și alții că această cetate nu este un loc oarecare,micuțule.La ea nu se ajunge pe drumuri obișnuite.

-Știu,dar nu mă tem.Aș merge oriunde ca să te găsesc.

-Dar m-ai găsit deja!Vocea bunicului era din ce în ce mai plină de veselie.Val,continuă el,Cetatea Sufletului nu este o cetate a Spațiului,ci a Timpului.Nu este un oraș pe hartă,ci un moment,o Oră potrivită la care fiecare ajunge când îi este sortit.Tu mai ai de trăit o viață întreagă,lungă și plină.Când viața ta se va fi împlinit,o să găsești,fără nicio trudă,drumul către Cetatea Sufletelor.

Băiatul începea să înțeleagă.Se simțea în același timp cuprins de tristețe și de ușurare.

-Nu fi trist,Val!Viața este un lucru minunat,iar noi doi ne vom putea întâlni aici,la Palatul Viselor,de câte ori vei vrea.Spunând acestea,bunicul îl îmbrățișă din nou pe băiat,o îmbrățișare nesfârșită,apoi se desprinse și începu să se depărteze încet,fluturând din mână.Băiatul privi lung în urma lui.Era ca și cum un bătrânel s-ar fi plimbat dimineața pe plajă.Și Val înțelese că acea plajă va fi în acel loc și mâine,și poimâine,cu cu bunicul așteptându-l.Iar dacă vor dori ei doi,plaja se va preschimba într-un drumeag de munte sau într-o băncuță de lemn dintr-un parc înecat în verdeață.Un val uriaș de bucurie și de căldură îl învălui pe copil,și în clipa următoare se trezi.Camera era luminată de zorii albăstrui ai dimineții.Malila era trează și-l privea cu o expresie de fericire întipărită pe chip.Val dădu să-i povestească visul și descoperirea,dar înțelese deodată că Malila avusese un vis asemănător și că aflase și ea care-i drumul ce duce la Cetatea Sufletelor.Se ridicară din pat și,auzind glasul Tiei chemându-i,se repeziră înfometați spre bucătărie,ca să ia micul dejun și să se pregătească pentru lungul drum spre casă.

                                                                                              (Ana Alfianu,,Val și Cetatea Sufletelor”)

TEXTUL 2

,,Cei din familie spun că eu semăn cu el. Cu „tataia”. L-am privit, încercând să mă recunosc ca într-o oglindă. E o fotografie de tinerețe, făcută probabil în preajma nunții. Aducem, cumva. Dar eu nu mi-l amintesc decât bătrân. Îmi vine în minte, în primul rând, tataia cel care îmi spunea povești, iar apoi cel care mă ducea, când mai crescusem nițel, duminică de duminică la baia de aburi.

Poveștile mi le spunea stând amândoi pe pat, într-o atmosferă minuțios pregătită. În primul rând, nu avea ce căuta prin preajmă ureche de adult. Doar sora mea mai avea dreptul să participe la ritual. Apoi, pe plita încinsă, trebuia să sfârâie câteva mere, răspândind miros de zahăr ars, și să clocotească un ceainic. Uneori cocea chiar turte sau ouă sub cană de tablă.Știa să depene firul întâmplărilor,dozând cu multă perspicacitate efectele.Unele povești mi le amintesc și acum.Plecam de la el doar alungat sau,mai rar,răpus de foame.Îmi recomanda pe un ton cât poate de serios să cer mamei la cină,,răbdări prăjite”tăvălite prin zahăr pudră.

Despre trecutul lui tataie nu știam prea multe...Oricum,episodul meu preferat din viața lui tataie,pe care-l solicitam din când în când să mi-l istiriseascăî din nou,era cel legat de Răscoala de la 1907.Pe atunci avea vreo șapte sau opt ani și locuia la Cucorăni,un sat nu foarte departe de oraș.Familia sa nu o ducea chiar greu,așa că nu a fost cuprinsă de febra răscoalei.Ba chiar era rezervată.Dar el,copilul,a fugit de acasă și s-a amesctecat în mulțime.Cum boierul ale cărui moșii se întindeau prin partea locului nu avea conac în apropiere,țăranii care nu prea aveau chef să bată cale lungă s-au luat de prăvălia din sat.Cu o nuia de salcâm drept armă,se încurca și el printre picioarele celor mari.Odată spartă prăvălia cu furci și topoare,oamenii au început să care acasă fiecare ce-i pica în mână.El a pus ochii pe niște cutii cu bomboane.Cum două cutii,cât ar fi putut înșfăca pe loc,i se păreau o pradă prea mică,a găsit un sac de hârtie și a început să golească dropsuri în el până abia îl putea târâi.Cu chiu cu vai l-a cărat până în câmp și l-a ascuns într-o căpiță de fân.Nu îndrăznise să-l ducă acasă,de frica părinților.La scurt timp,armata a înăbușit răscoala,iar jandarmii au început să facă anchete și percheziții.El,pe de o parte,tremura de frică,ca să nu fie pârât că luase parte la spargerea prăvăliei,iar pe de altă parte saliva, gândindu-se la ditamai sacul cu bunătăți.Abia după ce s-au mai liniștit apele,scăpând basma curată s-a dus în câmp să deguste prada.Dulciurile erau la locul lor.Doar că aveau un puternic gust de săpun,din pricina sacului.După ce mâncam o bomboană,puteam să fac baloane din scuipat,exagera tataia.Așa că s-a hotărât să le ducă la izvor să le spele.Zis și făcut.Operațiune întreprinsă noaptea,la lumina lunii.După alte câteva zile,când a venit să-și burdușească buzunarele cu o nouă provizie,din sac s-a revărsat o pastă cleioasă,cu șuvițe verzi,galbene și roșii.,,Marfa” se topise.”

                                                                        (Dan Lungu,,Răscoala copiilor”în,,Cartea cu bunici”)

=o temă comună celor două texte

Tema familiei,a legăturii sufletești dintre bunici și nepoți,persoane importante din viața copiilor, prezența acestora asigură o dezvoltare emoțională sănătoasă a celor mici. Pentru copiii din cele două fragmente, bunicii constituie o lecție de viață:Val trăiește bucuria reîntâlnirii cu bunicul,plecat dintre cei vii, în vis pe o plajă,loc ce pare adevărat în care ființa bunicului devine reală,iar cei doi se pot îmbrățișa cu speranța revederii tot în vis; și în celălalt fragment,bunicul nu mai este,băiatul este încântat că seamănă cu bunicul și îl  aduce în realitatea lui printr-o întâmplare de demult povestită cu plăcere de cel ce se bucurase cândva de niște dulciuri.

=text 2—Crezi că prin evocarea bunicului,autorul participă indirect la aventurile din copilăria acestuia?

Cred că poveștile sunt cruciale pentru dezvoltarea imaginației copilului. Ele arată adevăruri comune lumești despre oameni și lumea din jurul lor într-o manieră simplă.Cunoașterea copiilor despre realitate este obiectivă. Cu toate acestea, datorită imaginației, ei sunt capabili să o asimileze și să o stăpânească, adică să o înțeleagă în felul propriu. Când asculta povestirea lui,,tataie”,băiatul este profund afectat de întâmplările din copilăria acestuia și, în același timp,înțelege că sunt și unele exagerări,dar numai astfel imaginația lui se poate dezvolta și capăta forme noi.Prin ascultarea întâmplării cu bomboanele, copilul înțelege momentul trăit de bunicul său în copilărie și participă indirect alături de el la acțiune,este alături de oamenii ce pătrund în prăvălie,parcă îl vede pe copilul de atunci dornic de a lua bomboane. În același timp, își dezvoltă atenția,imaginația, ceea ce este deosebit de important pentru educație și învățare.

Poveștile modelează un om.O poveste bine spusă,așa cum a povestit bunicul, într-o atmosferă caldă,prietenoasă,intimă,a avut un impact și peste ani asupra copilului. Poveștile îi modelează deopotrivă și pe narator, și pe ascultător. Pe cel dintâi –  în arta povestirii,de a fi convingător,pe cel de al doilea –  în a ști să asculte,ba chiar să devină participant la acțiunea povestită,asemănându-se cu povestitorul.

=asociază text 2 cu un text literar,prezentând o idee comună prin referire la câte o secvență relevantă.                                                                   

În povestirea,,Bunica”,Delavrancea,(toți am citit-o)nepotul își aduce aminte de timpul când era copil și de felul în care bunica lui îl răsfăța și întotdeauna când se întorcea la nepot îi aducea ceva bun. Își amintește gesturile bunicii,popasul la umbra dudului, surâsul bunicii, glasul ei dulce care îl fermeca, când îi spunea povești.Copilul nu  reușea nicodată să asculte și finalul poveștii, pentru că glasul bunicii,prezența ei,totul era fermecat,iar el adormea fericit sub privirea ei.

  În fragmentul de mai sus,Val este un băiețel de 10 ani, care tânjește de dorul bunicului. Moartea acestuia nu-l face să renunțe la bunicul său, ci îl determină să găsească o cale de a-l reîntâlni. Alături de înțeleapta Malila, o țestoasă ce poartă în suflet nostalgii similare (ocupantă a funcției de cal înaripat), pornește pe lungul drum al reîntâlnirii, în căutarea Cetății Sufletelor.Și astfel intrăm într-o altă vârstă a poveștii, prin străbaterea unor lumi noi, care pun la încercare răbdarea, încrederea în sine ori acceptarea propriilor emoții.Val se întâlnește cu bunicul în vis și este fericit,știind că în Palatul Viselor se pot întâlni oricând și vor retrăi clipele așa cum au fost cândva.

Amândoi copiii trăiesc clipe fericite alături de bunica,bunicul- în realitate sau în vis,pentru că află despre cât de importantă este clipa trăită alături de ființele vârstnice.Alături de bunici copiii trăiesc experiențe unice despre puterea de a merge mai departe și despre amintirea celor care au trecut în neființă și pe care nu-i vor uita niciodată.