Ce bine ca toate aceste carti
Au fost scrise!
Nu trebuie sa le mai scriu eu
S-o iau de la capat,
Sa-mi framânt mintea.
Ma uit la fiecare titlu -
Vârându-mi nasul si silabisind,
Si, cu fiecare tom,
Parca mi se ia o piatra de pe inima.
Ma apasau toate aceste lumi de gânduri
Care erau ca o nebuloasa si în mintea mea -
(Cred că ne naștem cu virtualitatea de a trăi fiecare
Experiența tuturor [celor] dinaintea noastră.)
Bine ati facut - le zic autorilor vechi si mai noi,
Frunzarind cotoare si pagini de garda -
(Sunt înnebunit dupa paginile de garda!)
Bine ati facut ca ati scris toate astea la timp
Ca n-ati fost deloc, dar deloc leneși
Si n-ați lăsat totul pentru mine!...
Titlul poeziei
este un substantiv articulat,,Biblioteca”,cuvânt ce definește patria cuvintelor
care au avut ceva de spus, uşa spre numeroase vieţi, şcoala vieţii,un templu
al învățăturii.
Poezia debutează cu o exclamație ce subliniază
certitudinea,mulțumirea poetului,eului liric,că predecesorii
cărturari,scriitorii, au scris ,,aceste cărți”-simboluri ale Universului, ale tainei
divine,care lasă înţeles conţinutul de către cel care o priveşte, semnifică puntea de legătură între generaţii,depozit
al experienţei umane.Este împăcat că nu se va întoarce,,la capăt”, la
început,când a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
cuvântul,iar omul a căpătat puterea de a creea,de a-și ,,frământa mintea”-imaginația,fantezia.Este
fascinat,colindând curios prin bibliotecă,de titluri,le citește și înțelege că
sunt modalități prin care se poate evidenţia un text de celelalte, pentru a fi
favorizat şi a-l atrage,sunt„denumiri”sugestive ,dacă nu exacte şi concrete,
atunci şocante, incitante. Și astfel poetul își lămurește neastâmpărul,neliniștea
dorinței de a crea.
Mărturisește frământarea,apăsarea unor,,lumi
de gânduri”,simțite ,,ca o nebuloasă”-comparație din universul cosmic,al
ideilor nelămurite care se vor așternute în tomuri .Își spune numai lui ca o
maximă că în fiecare om trăiește viața,,celor dinaintea noastră”,că suntem
urmașii luminilor și ai încercărilor,pe care le descoperim prin lecturile
oferite de cărți și spuneri.
Printr-un discurs prietenesc se adresează ,,autorilor vechi și
noi”,citindu-le numele și titlurile și, ironic, privește,, paginile de gardă” albe,nescrise de la începutul şi sfârşitul
unei cărţi,locuri în care se ascund urmele și privirile,gândurile celor ce le-au
frunzărit.Le mulțumește că au scris,,la timp”,în momentele de inspirație,că au dovedit
plăcerea și hărnicia de a compune,iar
repetiția adverbului,,deloc”sporește adresarea intimă,colegială.Este mulțumit
că nu el va scrie,,totul”,întreaga bibliotecă,face haz cu recunoștință pentru
strădania înaintașilor.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, prin stilul
său ironic şi degajat.Poezia este scrisă in formă de vers alb,iar verbele
sunt constatări. Lirismul subiectiv se manifestă prin pronumele și verbele
la persoana I,,eu,mi,mă ,ne",adj.posesiv,,mea”; ,,să scriu", mă uit"
și prin adresarea directă către înaintași, construită prin verbe la persoana a
II-a: ,,ați făcut,ați scris,n-ați lăsat”. Imaginarul poetic transfigurează
realitatea concretă într-o simțire artistică specifică lui Marin Sorescu, a
cărui interpretare implică reflectarea sensibilă a propriilor sentimente, prin
funcția expresivă și estetică a cuvântului și sunetelor.Poet neomodernist,
Marin Sorescu are priceperea exceptională de a ,,jongla cu formulele
literare"ca într-o joacă, prin
persiflarea vieții și a sentimentelor proprii. Ironia poetului este,mai ales, în
finalul poeziei.
Structura
poemului este simplă. Ea permite decuparea textului în propoziții și fraze,autorul nu recurge la un limbaj izbitor prin noutate, originalitate sau varietate, ci
preferă un lexic ale cărui principale atribute sunt limpezimea și naturalețea.
Numărul figurilor de stil este
redus, dar sunt vii și
sugestive.
