Cum se topeşte neaua, ielele pădurii,fetele albe ies şi
încep să cânte şi să danseze şi nu pleacă, până nu dă căldura.Stau acolo cuminţi şi îngrijesc de ghiocei. Când
ghioceii se ascund în pământ, fug prin păduri, spre a se-ntâlni cu Sânzienele
verii.
De multe ori înșiruim cuvinte, dar uităm să privim
un ghiocel.
Merg încet pe stradă, este o zi colorată frumos de
soarele rece. Redescopăr în fiecare an cât de minunat este un
ghiocel. Ochii primăverii sunt acoperiți de fulgii care aleargă. Curajoși, din
bulbii mici ascunși sub zăpadă, din pustiul iernii, păstrează ascunsă bine
petala albă.
Oare e adevărat că zeul Hermes i-a dat lui Ulise o iarbă
numita moly, care l-a protejat de otrăvurile vrăjitoarei Circe.?
Un ghiocel nu este doar un semn că vine primăvara, el
este o dovadă de curaj, de putere, de speranță, de gingășie. Despre
ghiocel se spune că simbolizează speranța, prietenia, inocența, puritatea,
alinarea și smerenia,de aceea îl caut de fiecare dată când ajung în pădure.
Când iarna îşi strânge ultimele petice de zăpadă, învinsă
de primii ghiocei, mă întreb de ce ei, atât de fragili, sunt totuşi îndrăzneţi.
Cred că nu le e frig, nu tremură.
Şi totuşi, în zăpada albă abia se ghicesc, iar eu stau și-i
urmăresc zilnic şi aştept să răsară,ba câteodată îmi pun palmele deasupra
zăpezii,dorind să dau puțină căldură. Lungă aşteptare....Când apare câte un colț
verde,îl privesc şi nu-mi vine să plec; este verde, aşa cum numai frunza lui poate fi, ca
şi cum soarele, pământul şi vântul luaseră forma frunzelor. Apoi îmi
apropii obrazul de floarea plăpândă și-i șoptesc:Te-am văzut, ești alb-strălucitor,
solitar şi stăpân în împărăţia ta,am simțit mireasma minunată, plăcută.
Ţi-am lăsat din căldura mea, ca să-ţi ajungă, până când auriul cerului te va
mângâia. Am luat şi eu ceva din curajul tău, iar acum nu mai ştiu dacă sunt eu
sau tu, nu ştiu dacă tu mă chemi sau eu te caut. Atmosfera din jurul meu s-a reîmprospatat
deodată, aerul vibrează și, doar respirându-l cu sinceritate, simt deodată că
pășesc, măcar imaginativ, pe Tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără
Moarte, cum Făt Frumos a fost atras de-un dor nețărmurit spre meleagurile
copilăriei sale.
Nerespectând Consemnul Zânelor, a primit o lecție aspră
de viață, care i-a demonstrat că acest vis nu este posibil.
Mi-e teamă în fiecare primăvară că nu o să te mai
găsesc, că nu o să te mai faci verde. Mă rog să te găsesc și la primăvară,
să-mi regăsesc și eu rădăcinile, să înfrunzesc,să simt vântul şi soarele odihnindu-se
pe chipul meu.
Noi,oamenii,vedem
lucruri minunate, dacă reuşim să avem o privire fermecată.
Primăvară plăcută tuturor!
