gen epic--,,Până când o să apară graurii” (fragment) de Ladislau Daradici

,,Mâine Maia împlinește zece ani [...]. Părinții îi sunt plecați prin străinătățuri, cum se exprimă buna, și Maia locuiește cu mătușa Sofia la oraș, la Deva. Dar vacanțele și le petrece aici, la Tisa, în sătucul dintre Mureș și niște dealuri împădurite și înalte, semănând de departe cu spinarea unor balauri. [...]  De când o știu, cred, mi-a pus o mie de întrebări:

-Câte frunze ai? Te doare când ți se rupe o creangă? De ce e albastru cerul? De ce curge Mureșul? De ce nu sunt buni toți oamenii? Agudule, dar tu ai suflet? Și ani, oare câți ani ai? Știi tu că dudele tale sunt cele mai grozave din lume? Ce limbă vorbesc îngerii? De ce e lumea asta atât de mare?... [...]    Aceasta este Maia, puștoaica, așadar... Bondoacă, șatenă, cu ochii verzi ca niște cărăbuși de smarald. Iar mâine împlinește zece ani. Și moșul, deși a fost externat doar de o săptămână de la cardiologie, buna Mioara decretând că nu mai are voie să bea pălincă, să mănânce omletă cu ceapă și cârnați, să plece noaptea la pescuit, să hoinărească prin pădure după diamantele pământului și după căluți albaștri – adică să nu facă nimic din ce îi place atât de mult .

O cheamă la el și-i șoptește în taină că într-o jumătate de ceas pornesc amândoi spre luncă, pe drumeagul sălbăticit și neumblat pe care găsești la tot pasul trifoi cu patru foi, spre cracul mort al râului, să vadă ruinele negre și vechi ale morii, construite acum o sută de ani de un strămoș de-al lor, pogorât din munți, și care a fost părăsită doar după marile inundații, când Mureșul și-a schimbat pentru totdeauna cursul...

-E moștenirea ta, copilă, îi spune moșul, căci fiul morarului aceluia a fost tatăl meu...

-Am bănuit eu ceva, bâiguie Maia uluită, sărutându-i obrazul țepos. Dar, până plecăm, e rost, moșule, să mai gust niște dude [...]...

 Maia vine, mă îmbrățișează și, descălțându-se de sandale, se cațără pe trunchiu-mi gârbovit și se așează pe creanga ei preferată, legănându-și ritmic picioarele și, molfăind la dude, îmi șoptește:

- Vezi, agudule, până la urmă dorințele se împlinesc una câte una dacă nu încetezi să crezi în ele...

  Iar când graurii o împresoară, începe să fredoneze încetinel [...].

 Dar Maia nu știe că graurii n-ar putea să mă adoarmă pentru nimic în lume: eu dorm foarte rar și niciodată vara... Și în niciun caz când mi se furișează ea printre crengi: ramurile mele, precum o mie de brațe vizibile și invizibile, sunt gata s-o apere, veghind necontenit ca nu cumva să i se întâmple, Doamne ferește, ceva”...

                                                                     (Ladislau Daradici, ,,Până când o să apară graurii”...)

                                       

* agud – dud; pom cu fructe mici, cărnoase, dude

  Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  În primul rând, există acţiune.Fragmentul începe cu numele unei fetițe ,care va împlini zece ani.Apoi câteva amănunte:părinții fetei,plecați prin lume,au lăsat-o în grija unei mătuși.Vacanța și-o petrece într-un peisaj de poveste-la Lisa,alături de bunici.Amănuntele sunt povestite de un pom vorbitor,un,,agud”(dud),povestitor,care trebuie să știe răspunsuri la întrebările Maiei.Fetița îl crede copacul înțelepciunii, un prieten,confidentul,cunoscătorul tainelor lumii.Întrebările naive,copilărești vor să descopere sensul vieții.Este o fetiță obișnuită: nu pre înaltă,cu părul castaniu,doar ochii verzi îi trădează dorința de a se bucura pentru fiecare clipă a vieții.Gândul,,povestitorului”se oprește la bunicul certat de,,buna”,care îi amintește restricțiile puse de medici la ieșirea din spital.Astfel,bunicul apare ca un om ce știe să se bucure de viață,dar și ca un visător,un căutător al trufelor,,diamantele pământului”.Între bunic și fetiță există o magie numai de ei înțeleasă.Bunicul îi dezvăluie fetei locurile vechi ale norocului, dar și ale necazului,uitate de timp,,ruine”,locuri de basm,acolo este originea neamului ei,unde cândva o moară măsura timpul.Maia se întoarce spre dud,poate,pentru că seamănă cu bunicul ei, așa cum copacul își întinde ramurile, asa și omul își întinde brațele, pentru a o  îmbrățișa și a o apăra.Apar graurii,păsări care caută lumina,aducându-i fete un cântec.

  În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Maia este personajul-copil al cărei nume  înseamnă izvorul înnoirii,al primăverii,în viața ei va avea loc un eveniment:va împlini zece ani,este vârsta la care va începe să-și dezvolte simțul propriei personalități cu  episoade de exuberanță și fericire, dar și capricii, pune întrebări despre tot ce o înconjoară.Deși părinții sunt departe,trăiește alături de bunici într-un sat de poveste,iar confident îi este,,agudul”,copacul ce-i oferă fructele dulci,este pomul răbdării,al înțelepciunii,creând un peisaj splendid,îi oferă umbră și răcoare,își întinde ramurile precum brațele omului,pentru a o îmbrățișa și ocroti.Este descrisă așa cum o vede pomul,,bondoacă”micuță,,cu părul castaniu,iar ochii verzi sunt curioși,zglobii,,cărăbuși”. Este apropiată de bunicul care îi vorbește despre strămoșul coborât din munte,arătându-i rădăcinile neamului său.Interesantă este apariția păsărilor,graurii care o înconjoară ca un joc al luminii cu întunericul. Plăcerea fetei de a mânca fructele,,dude” pare să o înzestreze cu puteri deosebite, cu puteri magice,iar dialogul cu agudul este  viu și prietenos la fel ca acela cu bunicul.

Agudul(personificat),pomul povestitor, este asemenea pomului vieții,simbol al relației fetei cu viața,cu lumea,  totul este văzut din perspectiva lui, este un copac-om, îi oferă fetei o lume, care îi e aproape suficientă. Maia și agudul comunică prin semnele mâinilor și ale ramurilor.Pentru pom,Maia este ca un lăstar dornic să iasă din îngrădire, să se identifice cu sine.

 Buna este severă față de Bunicul cu probleme cardiace,oprindu-l de la isprăvile de a hoinări,de a  visa,de a duce o viață dezordonată.Bunicul este apropiat sufletește de Maia,o duce să cunoască locuri vechi ale neamului său,este lecția de viață prin care Maia află răspunsuri la multele întrebări.

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa,,agudului”care este și narator, povesteşte la persoana întâi, prezintă faptele din punctul său de vedere, ceea ce da narațiunii subiectivitate,sunt prezente formele pronumelor,,mi,mă”,adjectivul,,mele”.

  Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dintre Maia și bunic Descrierea apare doar în a o prezenta sumar pe Maia.

Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor , exclamaţia din final:,,Doamne ferește”exprimă grija pentru o fetiță ce va împlini zece ani.

  În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică prin intermediul vorbelor pomului un aspect din viața unui copil dornic de cunoaștere.

COPILULE, TU EȘTI RAZĂ DE SOARE, TU EȘTI…UN COPIL DE 10 ANI LA CARE LUMEA  SE UITĂ FASCINATĂ ZI DE ZI…ȘI ȘTIU CĂ E TIMPUL ÎN CARE ÎNCEPI SĂ TE DESPRINZI!

Te văd mai mare în fiecare zi.
Te simt mai curioasă.
Te văd cum te transformi dintr-un copil jucăuș într-unul responsabil.
Te văd cum te frămânți și cauți răspunsuri,
Văd cum ai micile tale secrete...
Te văd cum vorbești cu cerul,soarele,luna și stelele…
Cum îngâni cântecul păsărilor și-ți spui secretele pomului bătrân....
Te văd copilule, te simt aproape,
Și totuși…mai departe, în fiecare zi.

DAR ORICE-AR FI, COPILULE, TU N-AI CUM SĂ-ȚI PIERZI FERICIREA!
                            PENTRU CĂ TU EȘTI FERICIREA!