,,Nepoţii au crescut şi cresc „văzând cu ochii",
spune mama care trebuie să cumpere din ce în ce mai mulţi metri de stofă pentru
uniformele lor. Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate că în fiecare zi,
după ce tata-şi bea cafeaua neagră, faţa de masă are pete de noroc.
Părinţii nu mai sînt atât de tineri: au băieţi mari, care
le scot peri albi.
Dar bunicii au rămas aceiaşi. Numai că nasul bunicei s-a
ascuţit şi mai tare şi parcă are lucirea unui acuşor la pândă, drept în vârf.
Bunica e neam de grec. Nepoţii au aflat din Eminescu despre „grecotei cu nas
subţire". În schimb, nasurile nepoţilor se îngroaşă patriotic.
Când vin copiii în vizită, — tot cu părinţii —bunica,
după ce le spune nepricopsiţilor să nu-şi ia nasul la purtare şi să-i sărute
mâna cum trebuie, — îi iscodeşte pe rând cu nasul ei subţire, aflând se vede
toate miroznele(mirosurile) păcatului, căci se uită crâncen la ei, îmbinându-şi
cu afurisenie sprâncenele stufoase.
Nepoţii sînt într-adevăr plini de păcate.(defecte) Când
se uită la ei, din fundul pământului, Scaraoţchi îşi linge buzele, şi trei fire
din coadă i se zburlesc, cu număr.
Cel mic, pare are păr de aur creţ şi graseiază râzând cu
toată faţa — ca şi cum mereu l-ar bate soarele în ochi — e bătăuş, trage cu
puşca în ciorile de pe crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur, dă cu
praştia nu numai în vrăbii şi în gutuile Nănoaiei — care suferă de ficat — dar
şi-n ferestrele oamenilor răi, cum ar fi popa Tuchi şi dascălul Ghiţă-Sughiţă,
şi merge cu bicicleta — fără număr, ca şi uniforma — cu mâinile la spate,
printre tramvaie şi trăsuri, scoţând limba şi făcând schime necuviincioase
birjarilor, sergenţilor şi oamenilor serioşi.
Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea castanelor
sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie
dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie,
germană şi religie, e îngândurat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod,
şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa şi când era
treaz; acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc, sau broaşte, în apele
somnului lui? Mai ales el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolăceşte în
semn de întrebare, înainte de-a se destrăma.
Cât despre cel mare, să afumi cu tămâie şi să stropeşti
cu aghiazmă înaintea şi pe urma lui. Trebuie dat la Şcoala Militară. Altfel nu
mai merge. ”
Genul epic
cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile,
ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al
naratorului.
Volumul ,,În casa bunicilor” de Ionel
Teodoreanu este o scriere cu caracter memorialistic ce a apărut inițial în
anul 1938. Volumul este cât se poate de cald, emoționant și original, mai ales
datorită faptului că reprezintă pagini de literatură inspirate din însăși viața
scriitorului.
Titlul,,În casa
bunicilor”,plin de duioșie, este menit
să arate templul,centrul unei familii,un colț de lume,loc al destinelor unor
personaje legate prin fire statornice... totuși în această casă totul începe și
se sfârșește cu bunica.
În primul rând,textul
fragmentului este epic, acţiunea este de mică întindere,dorința scriitorului a
fost de a o descrie pe bunică și pe cei trei băieți. Sunt prezentate anumite
transformări în familie-băieții,crescând,aduc noi măsurători în ținute,în
comportament,părinții au trecut de tinerețe,au,,peri
albi”,necazuri,supărări.Dimpotrivă,în înfățișarea bunicilor,se pare,că nu s-a
schimbat nimic,dar copiii remarcă nasul bunicii,,s-a ascuțit și mai tare”-nas
grecesc ,observat și de Eminescu.Știindu-i neastâmpărați,cu,,păcate”,nebunii
copilărești,bunica se preface că-i supune unor cercetări amănunțite.Scriitorul
glumește,amplificând,exagerând defectele copiilor de care se bucură
chiar,,Scaraoțchi”,tartorul nebuniilor.
Numele copiilor nu sunt prezentate,apar doar ordonați
după vârstă:,,cel mic,cel mijlociu,cel mare”,iar năzbâtiile lor sunt pline de
haz.
În al doilea
rând, textul este epic, deoarece are personaje.Bunica este aparent
severă,le cere copiilor respect,știindu-i ștrengari.Nasul bunicii atrage
atenția copiilor,un nas grec,subțire,iscoditor,curios de a descifra secretele
nepoților.Privirea bunicii exprimă energie,curiozitate,insistență,iar
sprâncenele arată încrederea pe care o are în a descoperi poznele
nepoților.Deși apare exigentă,serioasă,prin
toate manifestările ei dorește cu adevărat binele băieților.S-ar asemăna
cu un personaj feminin din basme :o vrăjitoare sau o ființă de ajutor.
Cei trei frați șugubăți,numiți după vârstă (în realitate:Ionel,Păstorel
și Puiu)sunt rebeli,iar scriitorul se amuză descriindu-i pe rând: ,,cel
mic”crede că râsul este bun,crede în jocuri aparent nevinovate când se
joacă cu pușca sau merge cu bicicleta,cu strâmbături alintate și fericite,este
felul lui copilăresc de a se comporta,chiar dacă răscolește liniștea unor
oameni serioși.
Băiatul cel mijlociu apare ca o ființă
nevinovată,visător,tăcut,degajă liniște sufletească,neinteresat de școală are
note proaste,este comparat cu fum ascunde
îndoiala,nedumerirea,uimirea,emoția,căutarea,fără a-i descoperi adevărul
vieții.
Băiatul cel mare nu poate fi îndreptat, persistă în
greșeli,chiar dacă ar fi supus unor ritualuri creștine,bisericești... și-atunci
singura cale de îndreptare este,,Școala militară”care l-ar disciplina.
În al treilea
rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului; copilăria
se transformă ea însăşi într-o lume fluidă, schimbătoare, o lume a metaforelor,
surprinzătoare şi tulburătoare. Pentru a descrie o astfel de lume este necesară
o sensibilitate artistică aparte.
Prozatorul
foloseşte persoana a III-a, eroii sunt „vii”, iar gesturile lor
–adevărate;autorul descrie o lume fascinante şi stranie, învăluită în abur,
într-un etern suspans.
Ca în orice
text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea este folosită, pentru
a prezenta frământările părinților,vizita nepoților la bunici. Firul narațiunii
se pierde în limbajul descriptiv.Observ tonul idilic evocând cele mai frumoase
momente din viață, în care bunicii, părinții sunt în armonie. Descrierea
apare pentru a prezenta personajele pline căldură și de o sensibilitate aparte.Domină
o ușoară ironie în descrierea bunicii și a celor trei băieți.
Stilul evocativ în sine, peste care amintirea se cerne ca
o primă zăpadă a copilăriei și adolescenței urmărește neîntrerupt vibrațiile nuanțate ale
sufletului copilăresc,limbajul hiperbolic, exagerat, dovedindu-se un fin
cunoscător al sufletului pueril.
În concluzie,
fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect o atmosferă a
familiei în care cei trei băieți sunt personaje dintr-o poveste a copilăriei.
Scriitorul Ionel Teodoreanu reia firul memoriei
reconstruind melancolic vârsta copilăriei lui. Cu un ton idilic evocă cele mai
frumoase momente din viață, în care bunicii, părinții sunt ființe nemuritoare.
