Pentru mine e ca o zi de sărbătoare venirea
toamnei, pentru că abia aştept frunzele foşnitoare în culori nebune, seri
răcoroase cât să fie bine c-am ajuns acasă, soare blând, miros de pere dulci şi
de gutui amărui, caiete noi în care îmi promiteam solemn că voi scrie frumos şi
îngrijit şi chiar reuşeam asta,dar nu mereu.Chiar dacă timpul e altfel și
a-nceput școala,îmi fac timp în câte-o dimineață să ajung pe malul
mării.Soarele își arată chipul printre norii ce se fugăresc ,fără a ajunge
undeva.
Marea este atât de frumosă în singurătatea ei
dezlănțuită, cu valurile înspumate, furioase,măturând țărmul. Tunetul
talazurilor se aude de departe, iar frământarea apelor îmi fascinează
privirile. Zăbovesc pe mal și admir acest minunat spectacol al mării
cu valuri înspumate ce par figurine dansând după o muzică auzită numai de
ele,cu singurii spectatori-pescărușii ce strigă încântați de ceea ce văd și cu
mine,un rătăcit ce -și amintește de vara cu nisipul fierbite.Este o dimineață
de toamnă și ochii-mi se îndreaptă necontenit spre cer,dorind să văd cârdurile
de păsări ce pleacă zorind spre zări mai calde și mă gândesc că zilele nu sunt
doar senine, ci și furtunoase cu valurile vieții mari și încercări
nenumărate… Dar stâncile de pe malul mării mă îndeamnă să rămân….neclinti!
Nu pot pleca
de acolo, decât ascultând foșnetul sacadat al valurilor, simțind mângâierea
răcoroasă a brizei și salutând soarele în spectacolul de rămas bun. E toamnă și
atât.....
