Soarele scăpăta spre
asfințit.Venea amurgul cu unde de răcoare.Cerul sfârșitului de vară era brăzdat
de cârduri de călătoare ce se îndreptau spre sud,spre ținuturile calde.Cu pași
repezi se vestea toamna aurie înconjurată de nimburi de nori
cenușii,urmată ,pe pământ ,de alaiurile frunzelor moarte și ruginii.
Aș fi vrut să-i șoptesc
verii care se îndepărta cu pași șovăielnici:,,o! rămâi,rămâi la mine!’’,dar
adierile reci ale vântului m-au trezit și mi-am zis că așa e firesc,să vină și ea,anotimpul belșugului,al roadelor.
Pe zi ce trecea aveam mai
multe certitudini că toamna se instala:aerul,până atunci înmiresmat al verii,plin de cântece ,devenea tot mai rece,ceața se așternea,era
tot mai persistentă,semn că toamna era adevărată.
Și atunci mi-am propus să văd toamna cu ochii adevărului:zilele sunt încă străbătute de razele
soarelui,dar nu mai e soarele strălucitor al verii,o mână parcă nevăzută a tras un val peste el,astrul e neputincios să se ferească și trist
strălucește tot mai slab pe cerul albastru,iar când obosește în lupta cu norii se
ascunde în lăcașul său și atunci lacrimi mari și reci picură pe pământul
arămiu.Era ploaia cu care toamna încerca să spele urmele verii.
În valsul lor, frunzele
toamnei povestesc oamenilor,acum grăbiți și zgribuliți că frigul se va apropia și va cuprinde întreaga natură,că viața naturii va amorți și că pământului i se
va potrivi haina rece și albă a zăpezii.
În bătaia rece a vântului,copacii își scutură podoaba și își cântă melodia tânguitoare și jalnică a regretelor.Am simțit o înfiorare privind un trandafir ce-ncerca să-și desfacă petalele în umbra cerului,era poate rodul soarelui care apărea tot mai șters pe
cerul întunecat.
Nu se poate ca anotimpul
acesta să fie numai al regretelor,omul dintotdeauna a luptat ca tot ce-l înconjoară să însemne viață.Chiar dacă a muncit sub vântul rece și sub ploaia
ce-i biciuia obrazul,mâinile lui au reușit să strângă rodul verii,să-l ferească de ghearele frigului.
A născocit cu mintea lui
isteață o zi în care a râs și a chemat din nou,pentru o clipă soarele pe cer,o
zi în care și-a adunat tot rodul muncii și i l-a arătat ,iar soarele a clipit
vesel și l-a mângâiat pentru ultima oară cu o rază caldă,prietenoasă,încurajându-l că nu va trece mult timp și va reveni pe cerul
albastru.
Și omul încurajat a mers înainte prin ploaia și vântul rece cu
fruntea senină,plină de speranță.
Vălul argintiu al brumei înconjoară în fiecare dimineață natura,dar acum mă obișnuisem cu el și curios aștept să-l văd înlocuit cu zăpadă și să asist și la marea bătălie a
instalării anotimpului alb.
