Sunt la munte împreună cu tata,bunicul-bărbații familiei- care m-au smuls din odihna vacanței.Trezit devreme,privesc dimineața de iulie
plină de soare care vestea o adevărată zi caniculară, niciun nor nu plutea sub
albastrul cerului adânc și limpede. Toate stelele se mistuiseră și valurile de
lumină trandafirie inundau zorile răsăritului.Plecăm...eu aș mai fi dormit,dar
ei erau hotărâți să ajungă undeva sus,să-și încerce puterile de,,alpiniști”.Nu simțeam nicio adiere de vânt, totul era
atât de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite,pe care le străbăteam. Roua avea
înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba
în strălucitoare diamante,iar soarele ștergea umbra de pe fruntea munților
neguroși.Arbori bătrâni cu trunchiuri albe și goale își împreunau sus de tot
frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și
verdeață. Singurul glas al locurilor acestora era numai glasul vântului.Urcam pe
o potecă îngustă,zicându-mi că pe-aici,poate ,a trecut vreun voinic de
poveste,căutând tinerețea veșnică,a fost urmărit de zmeii supărați că picior de
om le-a călcat pământurile. Am poposit lângă stâncile de calcar albe, pe care
am urcat din treaptă în treaptă până sus
în vârful muntelui și deodată m-am simțit stăpânul lumii-eu muntele și
cerul.Mi-am întins mâinile și aproape c-am atins vulturul ce plutea spre
infinit.M-a văzut sau acolo era popasul lui,dar s-a lăsat lângă mine,și-a
strâns aripile și,țopăind,s-a îndreptat spre o adâncitură din peretele
stâncii.Uimit am descoperit un cuib cu câțiva puișori.Nu m-am mișcat,să nu
creadă că le sunt dușman,aș fi vrut să fotografiez,dar mi-am zis că acestă
clipă este unică-locul e al lor,al păsărilor înaltului și așa am devenit ca o
statuie,i-am privit cum își înalță gâturile spre cer,cum se mișcă ca-ntr-un joc
,i-am invidiat că pot trăi unde numai vulturii s-avântă și abia spre seară am
coborât încântat că am trăit clipe deosebite sus în trecerea vânturilor reci
și-am înțeles că ei,vulturii păzesc florile rare ale reginelor,singura podoabă a stâncii pe care crescuseră. Sub razele
răsărite ale lunii, umbrele înalte ale
stâncilor închipuiau figuri întunecoase
și lungi iar vântul ușor ce pricinuia un joc fantastic de umbre bizare mi-a adus
un strigăt de rămas bun al păsării pe care o admirasem acolo sus.
Ei,da!n-am
regretat drumeția de pe munte!!!!!!!!!!
