,,Barba bătută de brumă a moșneagului tremură o clipă.
Se uită galeș, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina
trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din povești, apoi cu
glas lin, cu ochii închiși, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe:
“Uite... era fetișcană, ia așa, ca tine. O guriță cât o cireașă coaptă și doi
ochi albaștri cum e cerul când e mai limpede. Și cum râdea, cum râdea! Îți fura
inima.
A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de
ea, parcă numai ieri aș fi văzut-o. Mai știi? Poate îmi furase și mie inima.
Eram pe-atunci ostaș tânăr și slujeam în Italia, într-un
orășel ca o grădiniță de flori... C-atunci așa era lumea. Te prindea la oaste,
te ducea prin câte și mai câte țări străine, ș-acolo te ținea cu zecile de ani.
Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, și te întorceai
bătrân, bărbos și toropit, de abia-abia te mai cunoștea cineva în sat... Așa
era lumea, și pace...
Ea, să fi avut atunci vreo șaptesprezece ani, dar era
chipeșă ca un flăcău și frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul
primăverii... Avea un nume hăt ciudat... dar noi o poreclisem Minodora, și
Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Ședea într-o cocioabă dărăpănată,
în afară de oraș, chiar în preajma lagărului nostru... Fata trebuia să zorească ziuanoaptea ca să câștige de-ale gurii.
Alerga și se sfărâma necontenit printre noi, cu un coș plin de plăcinte, de
cozonaci, de covrigi și alte bunătăți d-ald-astea. Și noi, oricât de necăjiți
eram, cumpăram totdeauna și-i goleam coșul, de ne era foame, de nu ne era,
numai s-o vedem veselă... Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!...
Apoi vezi, așa trecea vremea. ”
(Liviu Rebreanu,Cântecul iubirii)
În opnia mea, titlul operei “Cântecul iubirii”
este o metaforă care sugerează frumuseţea poveştii de iubire trăite
în tinereţe şi evocate de către personajul moş Costin. Dragostea celor doi
tineri fusese plină de pasiune şi entuziasm, tulburându-le sufletul până în
profunzimi nebănuite.
În primul
rând,autorul îl descrie pe bătrân ca o apariție de basm.După ce îşi priveşte
,,galeș”fiica,pe Ileana,în lumina trandafirie ca pe o frumoasă din basme,,într-o
haină din povești”. Este un moment plin de magie,glasul devine lin,își închide
ochii și trece din realitate în trecutul vieții.Este încă fascinat de chipul
fetei de odinioară și o descrie asemănând-o cu fata lui,dar insistă
asupra gurii și a ochilor și mai ales a râsului,,îți fura inima”.Timpul trecut este
așa de îndepărtat, încât îl hiperbolizează,,potop”. Bătrânul începe să-i
descrie o fetişcană, ca ea, pe care o cunoscuse în tinereţe şi care era
îndrăgită de multă lume. Deşi trecuse vreme lungă de atunci, el îşi aminteşte
clar de tânără, recunoscând că îi furase şi lui inima.
În
al doilea rând. Moş Costin îi povestește fiicei sale că în acea vreme el era
ostaş în Italia, pentru că pe atunci tinerii din oaste erau trimişi în ţări
străine şi stăteau acolo zeci de ani. Mulţi plecaseră de tineri de acasă şi
s-au întors după foarte mult timp, fiind greu de recunoscut chiar şi de către
cei din satul natal. Aşa era lumea,o constatere tristă.
Uimește siguranța felului cum
povestește,retrăiește,rememorează,nu pierde niciun amănunt,își amintește că pe
fata din Italia o botezase cu nume românesc,Minodora.Cu milă în suflet o revede
alergând,ca să câștige ,,de-ale guri”-impresionează verbul,,se
sfărâma”:,,milă,tristețea amintirii,iubire ascunsă,dorință de a o reauzi
râzând,repetă lăcrimându-i sufletul:,,cum râdea fata aceea,cum râdea”.Timpul
povestirii este prezentul folosit în prima parte a textului, timpul
povestit este trecutul, concretizat prin forma de imperfect al verbelor identificate în ultimele alineate,
sugerând rememorarea unor fapte petrecute cândva. Personajul-narator ,moş
Costin, se confesează prin naraţiunea la persoana I.
În
concluzie,titlul este un cântec al amintirii,al unei iubirii trăite departe de
casă,pe meleaguri străine,unde o fată ca din povești i-a oprit pentru o clipă
inima.Povestirea este atăt de simplă,încât pare desprinsă dintr-un film cu
lumini și umbre,doar ușoarele întreruperi ,redate prin puncte de suspensie,
vocea bătrânului curge domol ca în basmele copilăriei.Cuvintele sunt simple
aduse dintr-o inimă ce a fost cândva plină de iubire.
