Soare arzând cu toată lumina binecuvântată a lumii.
Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici,în
grădina bunicilor. Un verde orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bătrân
şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi şi se ridică încet, spre un
cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntreruptă,
o bucurie -- e primăvară! Am aflat că, dacă intri într-un alt tărâm, ca
să-l păstrezi mai departe neatins, să nu-i striveşti corola de minuni, trebuie
să păşeşti, să urci, să umbli, să simţi. Grădina e vie, foşneşte, sunt ochi nevăzuţi
în cotloanele ei ascunse cu păsări,arbori.Mi se pare că o umbră mare şi albă se
desprinde din frunziş şi pluteşte mai departe. Apoi iar şi iar, din frunziş în
frunziş... o văd, o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, apărută de nicăieri,îmi
spune bunicul,vine și pleacă, pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o
cărare, mă însoţeşte și se așază pe o creangă groasă a unui pom...e teiul cel
bătrân.
Dintre toţi pomii el tronează maiestuos, teiul bătrân
şi viguros. La umbra lui petreceam vara ceasuri întregi, bătătoream cărări de
cer şi flori, prin stufăriş de poveste. Printre lăstari şi frunze îmi făceam
culcuş, mă ascundeam de arşiţa verii. Dar cel mai frumos şi mai înălţător era
când teiul înflorea. Nu-mi venea să mai plec de lângă el. Văzduhul ameţea de
mireasmă. Ameţeau ierburile, florile, fluturii... Ameţeam şi eu. Era minunat!
Teiul îşi legăna coroana sub greutatea florilor, în mişcări de măiestrie
rară. Săptămâni la rând, teiul binecuvânta grădina copilăriei mele - cu miresme
care veneau din rai. Uneori, florile lui aveau o mai deosebită şi o mai
puternică mireasmă. Atunci ştiam sigur că avea să vină ploaia. Când arşiţa
începutului de vară dogorea văzduhul, teiul îşi răsucea frunzele cu verdele
deschis spre soare.Acum îl privesc și ochii mi se inundă de lumină și verde,
iar urechile, de ciripitul exuberant al păsărelelor din teiul meu. Cu ce
voioșie și grație zboară de pe o creangă pe alta! Mi-ar fi plăcut să le pot desluși
ciripitul, să le-nțeleg tristețea din zilele ploioase, să mă bucur cu ele de
zilele însorite. Mă înfior întotdeauna când le aud: plăpânde, firave
și, totuși, atât de tandre și iubitoare.
Păsări-fărâme, pe care le poți închide
în pumn, dar cu glasuri ce pătrund până în lumea de dincolo și toate îi
mulțumesc pentru adăpost lui,teiului. De câte ori rostesc cuvântul,,tei” gândul
mă duce și la teiul lui Eminescu cu povestea unui Făt frumos. Despre acest
copac s-ar putea vorbi, fără niciun fel de exagerare, ca despre o minune: teiul
vechi şi sfânt ce ascunde un izvor vrăjit.
