Personajul prezentat direct de autor în primele rânduri
ale fragmentului este Nimo,care-și observă colegii de clasă,în pauza mare,este surprins
de felul în care fiecare mănâncă din pachetul de acasă,simte chiar
mirosurile.Îi numește pe rând,urmărindu-le cu simpatie mișcările celor din jurul
său,dar știe că sunt și alții care-și cumpără ceva de ronțăit de la chioșcurile
din jurul școlii.Urmărește cu atenție ce se întâmplă, în timp ce răsfoiește
cartea de istorie.Imram,colegul sirian, ce vorbea bine limba română,îl invită cu prietenie să
împartă pachetul său cu mâncare.Tonul cu care i se adresează,cuvintele spuse
lui Nimo au discreție,prietenie,convingere;darnic dorește să-și împartă
mâncarea cu cel pe care-l surprinde singur.Deși Nimo spune că este preocupat de
cartea de istorie,Imram îl convinge, invitându-l generos,cu zâmbet glumind că i-ar da,,o mână de ajutor”.Nimo
râde făcând un joc de cuvinte,,o gură de ajutor”și cu glume și râsete descoperă
felurile de mâncare neobișnuite pentru el,acestea sunt gata să îi ofere o îmbrățișare neașteptată..Pentru
Imram colegul său este,,prieten”,cuvânt spus cu căldură.Dialogul dintre cei doi
băieți este plin de veselie:Imram cunoaște numele
mâncărurilor,ingredientele,rostește cu mândrie cuvintele din limba lui,iar Nimo
repetă aceste cuvinte ciudate.Pentru fiecare momentul mesei este nu numai un
prilej de a se împrieteni,dar și de a învăța din obiceiurile și limba
celuilalt.Imram îi descoperă felul de a pronunța unele cuvinte din limba
arabă:cele care conțin sunetul,,h”,făcând chiar o asemănare cu pronunția din
limba română—este acesta un fel de a se crea o legătură între cele două
limbi,între doi băieți ce se apropie sufletește în momentul prietenos al
mesei.Au mâncat împreună,au râs,au glumit,au rostit cuvinte într-o atmosferă de
bine,au învățat că a mânca împreună cu cineva este un mijloc de comunicare,
cunoaștere și bucurie.
Cei doi băieți sunt caracterizaați la
început direct de narator,apoi indirect prin comportament,dialog.
Călin Torsan:„Azi-mîine voi împlini 51 de ani. Asta mă face să rîd,
fiind mai apropiat de numărul invers de ani, 15, vîrsta începuturilor de drum.
Oricum, am înţeles deja că în fiecare adult rămîne ascuns copilul gata de
joacă. Ceea ce nu e deloc rău, căci numai așa pot fi întreţinute visurile sau
imaginaţia. Priviţi desenele celor mici și ascultaţi-le bazaconiile! Veţi
înţelege atunci că ochii lor reflectă lumea cu totul surprinzător. Artistic, aș
zice. Asta m-a făcut să născocesc cîteva povești pentru ei, convins că urechile
lor vor ști să le-asculte cum trebuie. Cît despre ,,Prieten cu umbra”, am
scris-o în cel mai ciudat an al vieţii mele... cu masca pe faţă, dar cu
gîndurile zburînd printre nori.”
,,Prieten cu umbra” este o carte despre
prietenie. Prietenia dintre oameni, dintre copii din culturi și naționalități
diferite. Este prietenia dintre Nimo (Ieronim Brumă) și Imran, băiatul sirian
care îl învață, de fapt, ce este prietenia, ajutorul necondiționat. Este
prietenia lui Nimo cu o umbră, umbra bunicului care apare exact atunci când are
nevoie.,, Prieten cu umbra” este și o carte despre copilărie,
iar Nimo este un copil din clasa a șasea, un copil care stă doar alături de
tată, un copil care își pune întrebări și caută răspunsuri (Ce s-a întâmplat cu
mama?), un copil curios, curajos, care are teze și teste. Într-o seară, Nimo
întîrzie în oraș nepermis de mult. Tocmai a ratat ultimul autobuz care-l putea
duce acasă, în cartierul bucureștean, Drumul Taberei. În întuneric, un scrîșnet
teribil despică tăcerea din Piața Universității. O statuie pârîie din toate
încheieturile și… iat-o cum prinde viață și-i sare în ajutor băiatului. Călare
pe Breazu, calul lui Mihai Viteazul, Nimo pornește spre casă, în vreme ce
bunicul său – statuia lui, mai bine zis – își mîngîie mustața liniștit. Așa
începe aventura lui Nimo.
Tatăl lui Nimo, Hector, conduce autobuzele 313 și 268 din
Drumul Taberei până la Piața Romană sau de la Piața Unirii până în cartierul
Apărătorii Patriei. Numerele nu sunt întâmplătoare: tatăl lui Nimo își dorește
să aibă în casă nu număr de cărți egal cu numărul autobuzului pe care îl
conduce. Se vorbește despre statui, despre valoarea și viața
lor, despre rolul lor într-un oraș, dar și despre lipsa de curiozitate și
indiferența oamenilor care trec pe lângă
ele. Dincolo de aventurile prin care băiatul trece, mereu apare
cineva, umbra, prezență permanentă, curioasă și misterioasă, mereu
dispusă să îl ajute pe băiat, mereu îndrumându-l mai ales în descoperirea
secretului despre destinul mamei sale, secret pe care îl află într-o călătorie
în Macedonia de Nord, alături de familia prietenului său, Imran.
Este o carte plină de îndemnuri, de omenie, de
educație adevărată și valoroasă ascunsă în vorbele oamenilor simpli, așa cum
este și tatăl lui Nimo: „Nu poți face nimic singur, chiar dacă uneori pare
așa. Tocmai de aceea în viață nu există nici învingători, nici învinși.
Suntem cu toții împreună, Nimo. Ca-ntr-o horă. Întotdeauna se mai găsește un om
în spatele tău, așa cum sunt cei pe care îi vezi acum în oglindă. Mereu există
un sfat după care te-ai luat și care ți-a făcut bine. Mereu ai în fața ta
modelul pe care vrei să îl urmezi. Trebuie doar să fii hotărât și s-o faci.
De-aia contează mai mult faptele noastre, nu vorbele. Pe-alea le cauți mai bine
în cărți. Iar dacă o să încerci să te comporți întotdeauna așa, o să pricepi
repede că lumea e ceva mai fericită decât aceea de ieri.”
