„Sunt cel mai
frumos din orașul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche, […]
Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Și însăși natura atotștiutoare,
Ea însăși, nu știe ce sunt: om sau floare?
sau numai un turn rătăcit între case,
Un turn de pe care cad pietre prețioase?“
(Radu Stanca, Corydon)
(Corydon – numele unui păstor grec care apare în poezia antică, la Teocrit și Virgiliu.)
Descris la persoana I, autoportretul exprimă
atitudinea eului poetic, este trufașă, plină de încredere și autoprețuire:„Sunt
cel mai frumos din orașu-acesta”.Printr-un discurs liric,Personajul,înfățișat
astfel, este o sumă de însușiri excentrice care refuză să se creadă normal,creându-și o frumusete stranie cu
strălucire de vrajă a neputinței de a fi pretins de către un regn. Asemenea
unui personaj de basm este jumătate floare, jumătate om,o întruchipare a
frumosului,pentru el existenţa este o continuă sărbătoare.Se crede asemenea
pomului vieții care își întinde ramurile ca brațele, pentru a îmbrățișa sau în dorința de
înălțare se vede turn de pe care,,cad pietre prețioase”,obiecte de o finețe exagerată,strălucitoare.
Descriindu-se, individul care sfidează,disprețuiește
spectaculos și cu înfumurare legile existente, inventându-se ca exemplar unic,
fascinant și misterios, suferă, pentru că nu este recunoscut și acceptat de tot
ce este normal..
Versurile sunt o laudă a vioiciunii eului liric, cuprins
de admiratie în fața propriei frumuseți.Poetul a inventat un personaj cu alură simbolică, ce poartă
amprenta chipului interior al eului liric, personaj ce nu este altceva decât o mască ireală.Ritmul
trohaic,măsura de 12 silabe,rima pereche face ca poezia să devină o scenă
imaginară, pe care poetul cu o mască se manifestă ca un actor.
Eul liric este cuprins de sinceritate își admiră propria
persoană printr-un limbaj simplu, direct.
„Umblu prin mine
Ca printr-un oraș străin
În care nu cunosc
pe nimeni.
Seara mi-e teamă
pe străzi
Și-n după-amieze ploioase
Mi-e frig și urât.
Nicio dorință de-a călători,
Când și numai trecerea drumului
E aventură,
Nicio amintire din alte vieți
Întrebării «De ce-am fost adusă aici?»...“
( Ana Blandiana, Călătorie)
Titlul e simbolic arată dorinţa eului de a se defini şi
de a-şi afirma personalitatea, în universul interior privit cu spontaneitate;,,călătorie”este
un umblet în suflet,în intimitate.
Poeta își închipuie ființa asemenea unui oraș,,străin”,necunoscut-simbol
al adăpostului interior al omului,locul unde se produce comunicarea între
suflet și absolut, în care se simte stingheră,singură, aceasta fiind înţeleasă
ca o retragere în sine, ca pe o fulgerare în altă lume. Singurătatea eu-lui
poetic este cu atât mai cutremurătoare,cu cât spaţiul închis al ființei se
transformă în teamă,în frig,în tristețe în orice moment de oprire a clipelor
vieții,întuneric și lumină:,,seara,amiaza”,lumină și întuneric.
În starea frământării sufleteşti a eu-lui poetic
orice,,dorință”,speranță de a,,călători”,de a trece prin timp pe drumul
cunoașterii,al destinului este,,aventură”,acțiune îndrăzneaţă şi riscantă.
Imaginile păstrate în memorie,amintirile, între prezent și
trecut s-au șters și-n locul lor este o singurătate apăsătoare.Întrebării:,, De
ce-am fost adusă aici? “,de ce venim pe pământ? nu-i găsește un răspuns,fiindcă
pe pământ suntem străini şi călători.Ritmul iambic,măsura și rima
inegală,monologul liric spus prin
cuvinte simple,directe sunt o confesiunea spre marea interioară a ființei.
Dar cel mai important răspuns este acela de
a şti de unde venim şi încotro mergem, fiindcă altfel suntem ca o corabie în
voia valurilor,a sorții...
