,,Voi, sesuri nesfarsite sub ceruri largi de vara,
Ca ele linistite si luminand ca ele,
Pe-aici imi inflorira si-aici se scuturara
In mersul vremii, macii copilariei mele.
Si-n pacea dogorita de-a verii-nvalvorare
Ea zace-n infinitul nelamuririi sale.
Purtand poveri de roade, trec carele greoaie
Cu boi blajini de- a lungul prafoaselor sosele
Si doina, care-n focul vazduhului se moaie,
imi cade-n gand cu
vremea copilariei mele.
Voi, sesuri dulci ca lenea si largi ca nesfarsirea,
Cu departari pe unde mirajele tresalta,
Si sufletu-mi in care vi se rasfrange firea
L-ati leganat cu rauri si-amieze laolalta.
Eu nu cunosc revolta cu zbateri de furtuna,
Simtirea-mi curge fara involburari de valuri
Cum ale voastre ape se-mpaca si se-mbuna
Cu lunga-mbratisare a celor doua maluri.
Si-n sufletu-mi cu doruri invapaiate, care
Cuprind nemarginirea intinderilor voastre,
Sunt visuri fara nume ce chiama-n departare
Ispititor ca
Fata-Morgana-n zări albastre”.
Titlul poeziei,,Șesuri
natale”exprimă întinderea vastă de
baştină, de origine, spațiul câmpenesc al vieții, pământul din care s-a
plămădit viața, edenul pământesc mirajul,începutul și sfârșitul,tărâmul
universului,peisajul se naște în poezie într-o relație de suprapunere a
imaginilor copilăriei cu cele ale maturitații;șesul natal înseamnă
întinderea,spațiul nașterii,viața.
Este poezia
solidarităţii cu pământul, cu ,,şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile
naţionale. Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră specifică sacralitatea plaiului străbun cu sfinţenia şi
gravitatea sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau
lăuntrice, cât e poetul solidarităţii cu ele.Șesurile,câmpiile sunt simbolul
spațiului,al nesfârșitului terestru,pământ al veșniciei.Adresarea directă prin
pronumele,,voi”este impresionantă,accentuează lirismul discursului,imaginea desăvârșită
a căutării în lumina și strălucirea verii.Sunt locurile amintirilor,ale
trecerii timpului,ale trăirilor pline de gingășie,puritate,speranță,dar și ale
regretelor:înflorirea și plecarea ,,copilăriei”,timp al
inocenței;metafora,,macii copilăriei”exprimă
timpul amintirii anilor plini de trăiri fericite,timpul arderii,al
căldurii,dar și al existenței confuze,nelămurite.
,,Vremea copilăriei”, vremea inocenței, a visării, a
apropierii de lume devine vremea imaginilor neșterse și prin fumul amintirilor
apar vedeniile ,,carelor greoaie cu boi
blajini”,se aud sunetele doinei liniștite în,,focul văzduhului”-metaforă a
arderii violente a înaltului;epitetele:,,greoaie,blajini”sunt sinonime, arătând
încetineala mișcărilor într-o atmosferă de vară.
În strofa a
treia,poetul continuă adresare directă admirând întinderea,,dulce”,domoală,,ca lenea”calmă,vastă
ca infinitul—cele două comparații descriu nemărginirea,nesfârșitul terestru,loc
al veșniciei,al mirajelor,vedenii ce înfioară. Omul își ia din aceste locuri
calmul,liniștea,trăirea fără frământări ale vieții,chiar dacă sufletul îi este
cuprins de ,,doruri învăpăiate”,înflăcărate,de dorințe arzătoare,,visuri fără
nume”,fermecătoare ,fantezii,amăgiri,totul este asemenea unei goane după
fericire.
Poetul a pus impulsul creator al omului pe seama unei
«nostalgii după paradis», o încercare de recuperare a inocenței Edenului.
,,Nu există aur pe lume să
echivaleze prețul țărânii strămoșești”-Nichifor Crainic
