lacrimiiiiii

poezia--Lacrimile de Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

Titlul poeziei este un substantiv  plural,articulat,care exprimă curgerea neîntreruptă a apei sufletului,picătura care moare evaporându-se,după ce a adus o mărturie,este un simbol al durerii.

Alături de teme generale din sfera religioasă, Blaga preia în multe dintre poeziile sale şi teme biblice, ca în poezia „Lacrimile”, pe care o ţese după tiparul unei legende. Sub acest pretext, eul liric dezvăluie tristeţi nemărginite, ale dorului de o lume spirituală originară. Lacrimile amintesc de  chinul omului rupt de lumea sa. Izgonit din “cuibul veşniciei” -metaforă pentru Paradis, întâiul om este mustrat de lumină, zare şi nori care devin simboluri ale cunoaşterii, nemărginirii şi ale obstacolelor vieţii.  Verbele: „chinuiau”, „mustrau”, „îl săgeta”, „istovit”, „căzu” ilustrează emoția care încearcă să redea suferinţa provocată de amintire. Poezia ne prezintă „întâiul om”, chinuit de frumuseţea lumii care îl înconjoară, căci din „lumina, zarea, norii – şi din orice floare” îi revine amintirea Paradisului pierdut. Deosebit de sugestivă este şi sintagma “istovit de albastrul prea senin al primăverii”, simbolizând începutul trăirii omului care a comis păcatul,zugrăvesc ideea că frumusețea provoacă durere celui ce simte că nu o poate cuprinde,că nu o poate înțelege. O altă sintagmă sugestivă este “suflet de copil” ce trimite la ideea de inocenţă primară.

  Omul biblic nu suferă atât de intens de despărţirea de divinitate, ci îşi urmează drumul în lume călăuzit de profeţii trimişi de Dumnezeu. Acesta se poticneşte de chinul amintirii lumii originare şi refuză vederea perfecţiunii şi frumuseţii, ce devin pentru el izvoare de dureri, îl chinuie întâlnirea cu tot ceea ce avea cândva în Paradis şi acum a pierdut pentru totdeauna. Speranţa pare să dispară sub semnul resemnării. În acest prag al disperării, omul „căzu cu faţa-n pulberea pământului” – imaginea accentuează căderea în lumea murdară – şi a cerut zeului său, pe care încă îl respectă şi îl recunoaşte ca stăpân, să-i ia vederea. Sub pretextul „lumina lor mă doare”, lumina florilor, a cerului, a norilor, a zâmbetului iubitei, zeul nu îi ia omului această vedere, ci îi dăruieşte lacrimile, pe care sufletul lui de copil încă nu le cunoscuse.

Dacă privim poezia ca pe o legendă ce explică geneza lacrimilor, în mod simplist, putem spune că plânsul a apărut în mod mitic, odată ce omul a fost despărţit de Creatorul său. Faptul că „Stăpânul” îi dăruieşte întâiului om lacrimile, când acesta cerea să îi fie luată vederea, trimite către semnificaţii mai adânci. Lacrimile îi înceţoşează ochii, când omul plânge, nu poate  vedea lucrurile aşa cum sunt. De ce omul adamic ar primi cadou plânsul? Răspunsul poate fi:  omul care nu vede lucrurile aşa cum sunt, cade în disperare, în amăgire şi plânge, iar, plângând, omul nu poate vedea frumuseţile lumii. Plânsul nu este tocmai alinarea pe care ne-am aştepta să ne-o dea Creatorul spre a ne uşura suferinţele. Faptul că Stăpânul-Milostivul- din poezie dă această soluţie, arată resemnarea faţă de situaţia mărginită şi limitată a omului actual, fără şanse de îndumnezeire, de recuperare a illo tempore-ului(în acea vreme).

Cuvântul lacrimile care încheie poemul devine simbolul căinţei, al eliberării de obsesia păcatului.

La mulți ani!!!!!!!!!!!!!

Vine de la munte iarna la câmpie,
Scuturând din poale-i zile de urgie.Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de țurțuri este încărcată.

Vine de la munte iarna la9e urgie.

compunere--UN film care m-a impresionat--Viața lui PI

Mai nou, destul de rar se întâmplă să vezi un film în urma căruia să rămâi cu ceva bun, să înveţi sau să transmită înţelepciune. Şi la fel de rar se întâmplă să vezi un film care să te ţină în acelaşi timp cu sufletul la gură şi să ai impresia că a durat jumătate de oră, deşi filmul a fost de două ore. Ei bine,  am avut parte să văd un astfel de film: “Life of Pi”.

Sincer, din trailer-ul filmului, mai ales cel de la cinema, nu îţi poţi da seama de mare lucru.  Am să vă spun  O ÎNTÂMPLARE petrecută în timpul vizionării.

Întregul film arată călătoria iniţiatică a unui indian adolescent, călătorie pe care, la un moment dat al vieţii, cu toţii o parcurgem, şi în urma căreia devenim maturi. Lumea în care trăim e precum tigrul bengalez cu care Pi călătoreşte pe apele neliniştite: un alt Univers, diferit de al nostru, în care trebuie să ne adaptăm pentru a supravieţui în călătoria vieţii. Filmul ne învaţă şi despre religii. Pi încearcă, cât e copil, trei religii diferite: hindusă, islamică şi creştină. Încearcă să descopere adevărul şi le adoptă pe toate. Tatăl lui îi spune că el îl respectă mai mult pe cel care nu crede în nimic sau care crede în altceva decât crede el, decât să accepte totul orbeşte. Şi asta începe cu a gândi raţional. ,,Credinţa e o încăpere cu mai multe camere, cu îndoieli la fiecare etaj. Dar îndoielile sunt utile şi întăresc credinţa. Nu poţi ştii puterea credinţei, până ce nu a fost testată.”

Până la urmă, Dumnezeu există în fiecare religie. În cazul lui Pi, care a avut parte de o călătorie însoţită de lupta pentru supravieţuire după ce s-a scufundat nava, împreună cu tot ce avea, el trăieşte o experienţă incredibilă. Ajungând pe uscat, el povesteşte prin ce a trecut, dar oamenii nu-l cred. Atunci, îşi spune povestea în alt mod, personajele fiind nu animale, ci oameni, dar cu aceleaşi însuşiri. Şi le spune să o creadă pe care vor. ,,La fel e şi cu Dumnezeu”, spune el. Şi într-adevăr, e diferit în fiecare religie, dar, de fapt, e acelaşi. Noi alegem pe care îl urmăm şi în care credem.În timp ce eram captivată de imaginile filmului,am simțit o mișcare pe lângă picioarele mele,apoi zdup!un cățeluș mi s-a așezat în brațe,s-a alintat și a adormit.Nu m-am mișcat,iar, cînd s-a deschis lumina,m-a privi,a mârâit ușor și m-a părăsit,fără să-mi mulțumească,ducându-se repede spre o doamnă ce l-a primit cu dojeni.Am trecut pe lângă ei și...surpriză...a dat din coadă,probabil,recunoscându-mă,pentru câteva clipe am fost parteneri de film,iar eu am rămas cu gândul la film.....

Balada unui greier mic de George Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,
http://Versuri.ro/w/mefdi
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Poezia are o structură bine articulată, începând cu sosirea toamnei și încheindu-se cu monologul greierului prin care exprimă o mare delicatețe și duioșie.

Sosirea neașteptată a toamnei ,,celei întunecate" este prezentată expeditiv în primele patru versuri, poetul insistând asupra rapidității acțiunii, asupra surprizei :,,A venit așa, deodată" și a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stăpânire de anotimp :,,Peste dealuri zgribulite,peste țarini zdrențuite". Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele ,,zgribulite și zdrențuite” care atribuie însușiri celor doi termeni ai enumerației ,peste dealuri, peste țarini”, iar epitetul ,,cea întunecată” evidențiază una din trăsăturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insistă apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu:,, lunga, slabă și zaludă” cu rol personificator, ea apărând asemenea uni duh malefic, care lasă în urma sa toate relele posibile: ,,ploi mărunte, frunze moarte, stropi de tină. guturai." Enumerația: ploi, frunze, stropi de tină, guturai între termenii căreia se intercalează epitetele :mărunte și moarte reliefează într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp și transmite un sentiment de neliniște și de teamă.

Natura reacționează diferit în fața toamnei care ,,vine de la munte blestemând si lăcrimând"... cuprinși de panică ciulinii ,,se pitesc prin văgăuni", măceșii o întâmpină ,,cu grăbite plecăciuni", iar greierașul își face apariția ,,pe coastă, la urcuș", ieșind "din,, căsuța lui de humă". Atât toamna, care blestemă și lăcrimează-sugestie a vântului si a ploii- cât și celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de mișcare: ,,se pitesc...întâmpin...a ieșit". Cu o artă desăvârșită de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zăbovește asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumerației ,,negru, mic, muiat în tuș..., pudrat cu brumă". Duioșia și compasiunea cu care Topârceanu scrie  despre greier, gingașia acestuia sunt evidențiate și de diminutivele ,,căsuța...greieraș".

Partea finală, care cuprinde monologul greierului, copleșește prin delicatețe și duioșie. Toamna îl găsește pe greier cu cămara goală, fapt pe care-l motivează prin credulitatea sa izvorâtă dintr-un calcul greșit: ,,Nu credeam c-o să mai vii  înainte de Crăciun ,că puteam și eu s-adun o grăunță cât de mică". Drama micii vietăți este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la ,,vecina furnica" este exclusă atâta timp cât orice încercare este urmată de refuz și de bârfă: ,,fi'nca nu-mi dă niciodată, și-apoi umple lumea toată că m-am dus și i-am cerut.." De aceea, în cuvintele greierului își face loc disperarea și resemnarea :,,Dar de-acuș,  dar de-acuș s-a isprăvit...", singura consolare rămânându-i autocompătimirea: ,,Cri-cri-cri, Toamnă gri,tare-s mic și necăjit."Personificat,greierele poate fi un om simpatic,dar distrat,un neînțeles,un  umil,o victimă a propriei nechibzuințe,aflat în antiteză cu furnica chivernisită,neobosită,plină de sîrguință,dar răutăcioasă.

În cuvintele greierului ca și în întregul text îsi face loc umorul, folosit ca mijloc de transmitere a duioșiei, fiindcă scriitorul privește cu îngăduință, cu înțelegere pasivitatea, neglijența, naivitatea- ca atribute specific omenești. El,greierele, a participat la Facerea Lumii cântând ,este simbol al alternanței luminii și a întunericului.De aceea în loc de morală,poetul își exprimă înțelegerea pentru greierele ,,mic și necăjit”.Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au epitetele: ,,toamna gri, glas sfârșit”, diminutivul ,,picioruș", repetiția ,,dar de-acuș' și adjectivele cu rol de nume predicativ ,,mic și necăjit", care îmbogățesc registrul stilistic folosit anterior.

                Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care personajele sunt necuvântătoare, puse în situaţii omeneşti. La baza fabulei stă alegoria, animalele, plantele,  dând viaţă unor noţiuni abstracte - calităţi şi defecte ale oamenilor - într-o formă satirică.

               

poezia--Fluture,tu.....

Poezia---FLUTURE,TU...

Fluture, tu, pe unde prin perdea             de Tudor Arghezi
Putuși intra-n chilia mea ?
Ce știri mi-aduci din primăvară,
Frumosule de catifea solară ?
Echer plăpând te-ai și prins de părete,
Uitându-te la cărți și la caiete
Cu ochii-aprinși ca jarul de rubin.
Ai și tu o chemare ? Ai și tu un destin ?

Deschideți-i fereastra dintre ramuri
Să nu-și lovească frăgezimea-n geamuri.
Puiul luminii caută-ntr-afară.
Lovit în frunte poate să și moară,
Aci, în foișorul nostru din cărare,
Unde nici nimeni, nici nimic nu moare,
Decât pe înserate vreo stea sau câte-o floare.

    Creația literară,,Fluture,tu”....aparține genului liric-este o adresare imaginară a poetului către mica vietate-simbol al regenerării ,chiar o ființă primordială,asociată  focului solar.Pretextul întâlnirii face ca discursul liric să capete o notă de mister,iar tonul este plin de teamă, de duioasă tristețe pentru soarta ființei plăpânde.

      Titlul reluat în primul vers este un grup vocativ(substantiv și pronume)are rolul de a deschide șirul interogațiilor ce compun structura poetică prin care se notează portretul micii viețuitoare.Fluturele este un mesager al timpului care se scurge în alt fel pentru poet,,ce știri îmi aduci din primăvară?”-timpul nemuririi și al vieții paradisiace.Odată intrat în universul intim al creatorului prin,,perdea”-bariera exterior-interior,pentru fluture înseamnă integrarea printre simbolurile de creație ale poetului,dar și o legătură cu exteriorul,un mesager al timpului,care  se scurge în alt fel pentru poet.   Îi admiră grația și frumusețea plină de noblețe princiară,,frumosule de catifea solară”-metaforă  a rafinamentului și luxului,dar îl vede,,echer plăpând”- instrument al creației prime, al legilor ascunse ale lumii pline de de mister și de surprize.Dornic de cunoaștere,,prins de perete”,fluturele devine obiect al inspirației poetice.Prin cuvintele,,cu ochii-aprinși ca jarul de rubin” se crează o imagine vizuală de o mare frumusețe, comparație și  metaforă care sugerează strălucirea pietrei prețioase de culoare roșie (cromatic).                                                                                              Cele două interogații retorice:,,ai și tu o chemare?ai și tu un destin?” introduc o notă gravă, o reflecție  asupra sorții viețuitoarei  efemere și fragile, cu menirea să  încânte privirea prin frumusețe și gingășie,devenind un obiect estetic,semnul inspirației,talentului în artă.

            Următoarea secvență începe cu un verb la modul imperativ,,deschideți-i”,o adresare celor din jur,ca semnal pentru zborul spre înalt al fluturelui,care este simbol al vieții,speranței,renașterii,misterul purității,aspirației spre perfecțiune.Să-i fie deschisă ,,fereastra dintre ramuri”-metaforă a evadării,a dorinței de libertate,deschidere spre cer și lumină,căutată și de poet,dar pândit de pericolele lumii care nu înțelege delicatețea creatorului.Fluturele devine perfecțiunea,,puiul luminii”dornic de înălțare,,afară”în lume,în spațiul nemărginit, infinit, unde se simte liber.

                Finalul poeziei conține ideea regretului generat de sfârșitul inevitabil al ființei care trăiește sub semnul efemerității,,lovit în frunte(loc  al gândirii, demnității,nobleții sufletului,cutezanței,geniului,al concentrării )poate să moară”într-un spațiu ,,foișorul”ce reprezintă universul artistic veșnic. Ultimele două versuri ale poeziei conțin aceeași notă gravă, prin coordonata temporală a înserării și  prin moartea stelei sau a unei flori,elemente ce aparțin universului cosmic și terestru-sunt destine ale celor ce ne-nconjoară. Astfel este sugerată fragilitatea destinului uman (există credința că moartea unei stele semnifică moartea unui om). Destinul fluturelui sau al florii este semnificativ pentru destinul uman, la  fel de efemer.

              Gama variată a figurilor de stil (epitete, metafore, interogații retorice, enumerații, comparație) este specifică unui text cu elemente descriptive, susținut de imagini vizuale: “frumosule de catifea solară”, “echer plăpând”, “puiul luminii”.

Remarcăm prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: pronume, adjective pronominale și verbe la  persoanele I si a II-a: ”tu”, “putuși”, “mea”, ”mi-“, ”te-“, ”ai”.

Elementele de prozodie (rima împerecheată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 10-11 silabe) contribuie la realizarea artistică a acestei poezii.

fabula--Corbul și vulpea

                        Peste ramul unui sorb

                        S-aşezase domnul corb,

                        Ţiind în plisc o bucată

                        De caş, ce-o avea furată.

                        Vulpea, cum l-au mirosit,

                        Sub acel sorb au venit

                        Şi-n sus căutând, i zice:

                        -Buna ziua, venetice!

                        Cât eşti mândru şi frumos!

                        Dacă viersul cel duios

                        Ţi-i c-a penilor odoare,

                        Tu-ntreci pe privighitoare”.

                        De mândrie îngâmfat,

                        Corbul pliscul au căscat,

                        Şi vrând viersul să înceapă,

                        Caşul pe pământ îl scapă.

                        Atunci vulpea brânza apucă

                        După ce o şi îmbucă,

                        Către corb, spre mângâiere,

                        Zice:-,, En ascultă, vere,

                        Cel ce ştie linguşeala

                        Să îndoapă-n socoteala

                        Celuia care-l ascultă.

                        Astă daună nu-i prea multă

                        Pentru-un adevăr curat.”

                        Atunci corbul ruşinat

                        Jură că minciuni c-acele

                        Alte dăţi n-or să-l înşele.

Fabula este opera epică în versuri sau proză în care, prin intermediul unor animale, plante sau obiecte personificate, scriitorul prezintă moravuri și defecte omenești. Textul unei fabule este alcătuit din doua secvențe: o narațiune alegorică și morala (învățătura extrasă din povestioara relatată).=alegoria este un procedeu prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de animale,plante sau obiecte personificate=

"CORBUL  și VULPEA",scrisă de Gheorghe  Asachi aparține genului epic, întrucât scriitorul își exprimă în mod indirect, prin intermediul personajelor și al acțiunii, sentimente despre mândria nejustificată a unora care își declară prin vorbe felul de a acționa și a gândi. Modalitățile de expunere folosite sunt narațiunea realizată la persoana a III-a și dialogul care conferă textului caracterul de secvență dramatică și devine mijloc de caracterizare a personajelor. Recunoaștem în acest text și celelalte trăsături specifice fabulei. Astfel Corbul întruchipează o ființă ciudată: hoț,pentru că a furat o bucată de caș,este așezat sus ,,pe ramul unui sorb”,copac ce crește foarte înalt,crezând că este ferit de orice privire,este în siguranță. Credul este în momentul în care-o aude pe vulpe,jos,pe pământ,ademenită de mirosul cașului. De sus,sigur,corbului îi părea neînsemnată,dar a auzit salutul mieros, binevoitor,,bună ziua”,urmat de adresarea,,venetice”vocativ ce-l arată pe corb ca un străin de locurile prietenoase ei.Cuvintele de laudă,pline de admirație, pe care i le adresează,sunt exprimate prin epitete măgulitoare:,,mândru,frumos...cu viersul duios”asemănat cu al privighetorii.Este atât de flatat de darul oratoriei vulpii,încât se aventurează într-o demonstrație vocală,deschide pliscul și ,,cașul pe pământ îl scapă”.Observația  vulpii este plină de învățăminte pentru viitor: să nu mai fie atras de lingușeli,de cuvinte neadevărate. Textul este alcătuit din  versuri, cu o măsură de 7-8 silabe (versuri scurte) care pot fi grupate în cele două secvențe specifice unei fabule: primele versuri constituie povestirea alegorică, iar ultimele trei versuri conțin morala:corbul își jură că nu se va mai lăsa atras de minciuni,de vorbe mieroase.

Titlul conține substantive denumind vietăți, aflate aparent într-un raport de coordonare, însă întâmplările relatate vor dovedi că între vulpe și corb există o distanta insurmontabilă. Fabula ne prezintă discursul vulpii ,care este încarnarea șireteniei,prefăcătoriei,lingușelii,egoismului,vicleniei. Observăm  în cuvintele vulpii dorința de a-l ademeni pe corb,de a-i arăta însușiri neobișnuite. Cuvintele sunt auzite de corb care este un naiv. Învățătura care se desprinde arată că puterea unor vorbe mincinoase poate schimba orice vietate. Versurile fabulei nu sunt grupate în strofe,ritmul este  trohaic,iar rima este pereche ,acțiunea este dinamică,națiunea alternând cu discursul vulpii. 

În concluzie,fabula îndeamnă să cunoaștem oamenii nu după vorbele lăudăroase,ci după fapte,iar prefăcătoria,șiretenia,egoismul trebuie întotdeauna demascate,locul lor fiind luat de adevăr.                                                                                                                                                                                                
 

Descrierea literară

,,Un tunet răzleţ, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti... O puternică suflare de vânt trecătoare şi iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzişuri, se stinse, tânguios şi jalnic, în nesfârşitul umbros al depărtărilor... Vijelia îşi trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi... Şi, de peste firea întreagă, până la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante şi totuşi armonice, simfonia înfricoşată a frământării şi a zbuciumului universal!... Puterile adâncului se treziseră de pretutindeni şi, sub ocrotirea oarbă a nopţii, îşi dezlănţuiră asupra pământului îngrozit furia lor prăpăditoare... Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul şuiera, gemea şi urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumaţi, acum de munţi cu furie zguduiţi pe temeliile lor de cremene eternă... Sclipirile neîntrerupte şi orbitoare de lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice şi nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopţii înalte... Şi, între cele patru hotare ale nesfârşitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric şi lumină albăstrie sub licăririle fugătoare şi iuţi ale focului ceresc... Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca nişte imense bombe de flăcări, şi spulberau, ca şi cum ai sufla într-un strop de ţărână, frunţile de stânci îndrăzneţe ale celor mai semeţi dintre munţii săi... Şi sub zvârcolirea fără de margini a frământării şi sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului, cu şuier de aer sfâşiat, potopul greu al apelor cereşti... Şi gemătul vijeliei pustiitoare îşi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şuvoaielor pământului... Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor... şi sub izbirea lor neîndurată, brazii trufaşi ai codrilor se frângeau cu glasuri de trăsnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!...,
                                              (fragment-Singur-deCalistrat Hogaș)

            Descrierea literară prezintă un peisaj, un anotimp sau un fenomen al naturii și sentimentele observatorului față de elementul descris, prin intermediul limbajului artistic. Fragmentul citat din fragmentul,,Singur”de Calistrat Hogaș reprezintă o descriere literară. Tema textului este natura;descrierea dezlănțuirii furtunii e cel mai frumos pasaj din proza descriptivă.

           În primul rând,textul debutează cu un tunet,,răzleț” care dezlănțuie furtuna ce-și întinde miile de note discordante și totuși armonice spre depărtări,până la marginile auzului.Furtuna devine  o simfonie înfricoșată a frământării și a zbuciumului universal.Vârtejurile de vânturi din furtună par trezite din puterile adâncului.Furia lor prăpăditoare se năpustește asupra munților îngroziți,învăluiți în întunericul nopții.Curenții mari de aer,ca niște uragane,imense puhoaie vijelioase ale văzduhului se rostogoleau prin văile adânci.Furtuna se face simțită în glasul de frunze spulberate,în glasul codrilor zdruncinați,în glasul munților zguduiți pe temeliile lor de stânci veșnice.Sonoritățile răscolitoare ale firii se deslușeau șuierând,gemând,urlând.Fulgerele țeseau pe pânza cerului linii de lumină frântă,sclipiri orbitoare,fantastice și nemărginite,în fioroasa întunecime. Întinderile oarbe  ale orizontului tremurau cuprinse de licăririle iuți ale  fulgerelor.Focul ceresc tăia în răstimpuri scurte cele patru hotare ale nesfârșitului.Fulgerele se amestecau în furtună cu trăsnetele.Sub zguduitoarea putere  a tunetelor ce părea că fierb văzduhurile clocotesc,ropotele de trăsnete spulberau stâncile semețe din vârfuri de munte ca pe niște stropi de țărână.                                                                                                                                                                                                                                                         În al doilea rând, observăm că stilul este căutat metaforic.Avalanșa de imagini vizuale și cumulul de senzații sonore sugerează o năruire a lumii.Prin folosirea verbelor la imperfect se întreține impresia de huruit continuu,cu ecouri înfricoșătoare.Totul pare hiperbolizat,grație epitetelor.... comparațiilor....metaforelor...personificărilor...., remarcăm utilizarea grupurilor nominale și a celor verbale în realizarea tabloului, acestea fiind specifice descrierii literare.Scriitorul creează fraze mari,complexe cu o sintaxă poetică bogată.

              În concluzie, prin argumentele dezvoltate anterior, am arătat că fragmentul citat reprezintă o descriere literară.

basm--Roman Năzdrăvan--opinie despre comportamentul ZMEULUI

,, A fost odată trei frați olteni, dintre care unul era năzdrăvan ^[1]. Într-o zi își ascuțiră coasele și plecară pe o câmpie. După ce merseră și iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc și o priviră; dar fratele cel mai mare zise:

— Știți voi una, mă?

— Știm, dacă ne vei spune, răspunseră ceilalți doi frați.

— Ai, mă, să ne-ncercăm coasele pân ăst fân verde.

— Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, și îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârșească vorba bine și zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure șchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:

— Nu vă temeți, măre, lăsați pă mine, că-i viu eu de hac.

Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânșii, învîrti buzduganul de trei ori și zise:

— Cine sunteți voi, bre, dă mi-ați turburat izvoarele și mi-ați încurcat livezile?

— Suntem niște oameni săraci și nemernici, măria-ta, să nu-ți faci păcat cu noi.

— Ai, sculați-vă, că vă iert, zise zmeul cu șiretlic, dar fiindcă ați început livedea, cosiți-o toată și diseară să veniți acasă să vă plătesc.

Câte trei frații se puseră pe cosit și cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul și-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori și numaidecât sări buzduganul din cui și puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură și o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.

Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:

— Să trăiești, măria-ta! noi suntem niște oameni săraci, învățați să mâncăm cum om putea și să bem ce-om putea. Dă-ne pîinea aia de colo, strachina cu apă, lingura și plosca și ne va fi de ajuns.

Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan și tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte și-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.

Roman Năzdrăvan simți șiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic și, ca să înșele și mai bine pe zmeu, luă plosca și se duse în beci, împreună cu frații lui”......

   Zmeul constituie ipostaza sub care se poate înfățișa maleficul în lume.Are față de oameni un sentiment de ură dat de eterna confruntare a Binelui cu Răul.El acționează și din dorința de a-și dovedi superioritatea,dar are un fel de regret că nu va face niciodată parte din rândul oamenilor. Răul ia pentru zmeul Stan Ghindă—numele sugerează obtuzitatea,închistarea—diferite forme.Mai întâi dorește să le dovedească celor trei frați că nu pot trece peste o situație limită.După ce îi umilește,acuzându-i că i-au călcat  pământurile,le permite să-i cosească fânul,transformând ,ironic,acuzația în iertare.O altă formă a răului este aceea care vizează eliminarea adversarilor.Convenția basmului presupune un personaj cu forțe supranaturale,sigur în izbânda din lupta cu răul.În cazul narațiunii este vorba despre Roman Năzdrăvan care are îndrăzneala să-l înfrunte pe zmeu.Capcana pe care le-o întinde,bucatele otrăvite puse alături de cele bune,dar modeste,o consideră suficientă pentru omorârea celor trei.Văzându-se descoperit,zmeul pune pe altcineva să-i omoare,ducându-i în beci.Dar intuiția,curajul,stăpânirea de sine constituie argumente suficiente pentru demontarea planului diabolic pus la cale de zmeu.Refuzând bucatele bogate,cei trei intră în jocul întins de zmeu,știind că-l vor învinge.

   În concluzie,comportamentul zmeului este plin de invidie,răutate,ură.

   Modul de expunere predominant în fragment este dialogul,se combină cu narațiunea și are dublu rol, pe de o parte dramatizează evenimentele, pe de altă parte este o modalitate de caracterizare a personajelor. Oralitatea stilului -impresia de zicere a textului scris- se realizează prin:expresii narative tipice,exprimare afectivă,propoziții interogative și exclamative.

basm(fragment)Pipăruș.....

,,După ce-a luat Pipăruș lucrurile acestea trei, a mulțumit bătrânului și s-a pus pe cal, și s-a tot dus până a ajuns în câmpul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soră-sa, și de frați, dar așa dor, de mai cădea de pe cal și era cât p-aci să cază de pe cal, ori să se-ntoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră de la vâjul cel bătrân. Și unde nu scoate cetera, și unde nu începe a trage cu arcușul pe strune, de răsuna câmpul, și pe loc îi pieri tot dorul. Apoi merse mai departe până ajunse în pădurea lupilor. Și era acolo, Doamne! era tot un lup și un copac, și toți stau cu gurile căscate numai să-l prinză și să-l mănânce. Dar el aruncă pieptenele jos, și îndată se făcu un bou gras și, având lupii ce înhăța, lăsară pe Pipăruș să meargă în pace. Și merse cât merse, deodată să trezește în țara șoarecilor. Dar nu altmintrelea erau șoarecii, ci ca urșii de mari, și mulți ca furnicile în furnicari. Aci începu a se înfiora Pipăruș-Petru, dar îi veni în minte cutea și, cum o aruncă jos, cum se făcu între el și șoareci un stan de piatră, gros cât un munte, înalt până la nori.

Și se duse Pipăruș-Petru tot pe lângă zid, până ce ieși din țara șoarecilor.

Acum nimeri în câmpul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasă decât alta, și toate îl îmbiau să le ia. Dar Pipăruș nu luă niciuna. Colo departe zări el un cal păscând, și trase într-acolo. Adică după ce se apropie, văzu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i păștea printre flori, iar paloșul îi juca în aer pe deasupra lui. Se dă Pipăruș jos de pe cal și-și sloboade și el calul să pască, apoi se gândi: „Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aș putea prăpădi; numai una de-i dau cu paloșul, e dus pe ceea lume; dar așa numai un mișel ar face; să mă pun lângă el, să ațipesc și eu oleacă.”

Și-și aruncă și el paloșul în sus, și acela începu a-i juca prin aer ca și al lui Florea-nfloritul, apoi se culcă jos pe flori. Cum era obosit de-atâta amar de cale, adormi ca dus. Dar iată că se trezi Florea-nfloritul și văzu voinicul dormind lângă el, iar în flori, lângă calul lui, mai păscând un cal, și în aer, lângă paloșul lui, mai jucând un paloș. „Oare cine să fie, zise el. Hm! oricine-i e viteaz și om de omenie; cum dormeam, mă putea face tot bucățele; i-oi da deci pace până ce s-a trezi, că te miri cine-i; știu că nu-i Pipăruș-Petru de care și zmeii se tem!”

Apoi se puse și Florea-nfloritul și mai trase un pui de somn, iar când se trezi a doua oară, se trezi și Pipăruș cu el deodată. Când se văzură voinicii față-n față, nu se puteau mira destul unul de altul; unul mai voinic decât celălalt, care de care mai spătos și mai frumos.”

                                (fragment din basmul:Pipăruș-Petru și Florea-Înfloritul)

Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice (împăraţi, feţi-frumoşi, zmei) stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final.

Fragmentul citat aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

În primul rând este un text epic: are acţiune, personaje, narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului este prezentată o parte din desfăşurarea acţiunii:Pipăruș,personajul din fragment,departe de casă,este cuprins de dorul celor dragi:mamă,soră,frați,cântă din cetera primită,apoi,alinat de dor, ajunge în pădurea lupilor,animale ce simbolizează ființele distrugătoare,războinice.Ca în toate basmele are un obiect fermecat,un pieptene,miraculos apare un animal care potolește foamea lupilor.Înzestrat cu calități fantastice,ajunge în altă țară,a șoarecilor enormi,cât urșii de mari,mulți ca furnicile și aceștia sunt vietăți distrugătoare,forțe ale răului.Autorul anonim folosește hiperbole,exagerări ,pentru a evidenția calitățile deosebite ale personajului,acesta este un  Făt-frumos  cu nume.Locurile ca un labirint,pe care le străbate îl maturizează,îl ajută să cunoască lumea.Cu ajutorul unui alt obiect miraculos,o cute(piatră)scapă,ridicând un zid până la nori.Datorită transformărilor  miraculoase  ajunge  într-un peisaj încântântător, paradisiac.Este o țară a florilor,unde se odihnește un personaj cunoscut lui,Florea-nfloritul,cu nume al tinereții,al virtuții,al fericirii lumești. Tentat să-l ucidă,dă dovadă de omenie,îi respectă somnul și i se alătură. Personajele sunt: Pipăruș care trece prin încercări fantastice și Florea,care apare dormind,un viteaz de poveste. Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a,dar și la persoana I prin monologul lui Pipăruș. monologul interior al personajului este plin de omenie,înțelegere pentru o ființă omenească, care se odihnește.Personajul este înclinat să gândească,la început rău,având paloșul,obiect al luptei,al răzbunării,menit a lua o viață,dar și al onoarei,curajului,credinței jurate.Gândește ca un om de onoare,trecut prin multe încercări,neștiindu-se capabil de o așa mișelie.I se alătură celui adormit,spre a se odihni,identificându-se cu elementele spațiului paradisiac, ca o ieșire din timp.Este aceasta o atitudine prietenească,de respect pentru liniștea somnului,nu este laș,n-ar putea omorî un om care doarme. Gândul acestui personaj este expus în cuvinte simple,populare,este folosită pers. I,care-i arată adevărata gândire de om cu suflet.

În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale. Astfel,personajul trece prin teritorii fabuloase ale animalelor: lupi,șoareci fantastici,hiperbolizate,are obiecte fermecate,care-l ajută să iasă învingător,să se maturizeze,să gândească ca un om adevărat,paloșele celor doi se rotesc,sunt paznici ai aerului,parcă dând de veste că aparțin unor viteji.În basm apare cifra ,,trei”care este  un semn al  totalității.Mesajul fragmentului este un exemplu de generozitate și încredere Ambiţios şi isteţ, dar şi calculat,perseverent,omenos,Pipăruș este un personaj pozitiv.

Un al treilea element caracteristic basmului plasează acţiunea într-un timp nedeterminat, fabulos.

În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi pesonajul înzestrat cu puteri miraculoase sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

poezia--Început de toamnă de Gheorghe Tomozei

Când toamna cu mânăstireasca-i cheie

închide-n urmă-i bolțile cu dropii,

cu frunțile-oglindite-n heleșteie

rămân, însingurați pe culme, plopii...

Chemați de cântec dulce de prigorii,

la asfințit s-au stins de mult păunii,

pârâul nopții curge prin podgorii,

și strugurii sunt lacrimile lunii...

Se-nalță flori prin bruma dimineții

etern întârziate curcubeie

și toamna-nchide bolțile tristeții

cu vechea și mânăstireasca-i cheie...

  Poezia aparține genului liric,pentru că poetul comunică în mod direct ideile,sentimentele,trăirile interioare generate de sosirea toamnei.Pentru conturarea imaginilor cadrului de natură,poetul a folosit diferite figuri de stil,iar ca mod de expunere-descrierea.Poezia este un pastel autumnal,ca moment al anotimpului fiind surprins începutul acestuia.Ideea este evidențiată chiar din titlu,care devine un reper temporal,caracterizând perfect starea de tristețe a eului liric.

   În prima strofă,ideea poetică este aceea că toamna acoperă orice urmă de viață,aducând cu sine încremenirea naturii.Atotputernică, deține cheia cunoașterii misterului,accederea la secretele ascunse între ziduri sfinte,loc al retragerii ,,bolților” cerești alburii asemenea aripilor păsărilor,,dropii” ,al legăturii dintre planul terestru cu cel cosmic.Personificați ,,plopi”i,tainici,damnați,jalnici și însingurați,,pe culme” rămân ca unic reper al nesupunerii la trecerea timpului,într-un peisaj dezolant.

    Pe fundalul suferinței,a neliniștei față de marile taine,,la asfințit”-momentul ce întristează

Fiinţa, îi creează o predispoziţie specială de jale şi nos­talgie în cântecul,,dulce”al păsărilor călătoare, când,,păunii”solari,imaginea armoniei,se alătură nopții ce curge,,prin podgorii”care metamorfozează straniu,,strugurii”,simbol al nemuririi în,,lacrimile lunii”-durere și dor. Cromatic,pastelul are tonuri întunecate,evidențiate metaforic,în acord cu fondul de idei.

    Ultima strofă apare în contrast coloristic cu secvențele anterioare ale tabloului zugrăvit,printr-o imagine de o strălucire stranie: florile întârziate răzbat prin luminozitatea multicoloră a cristalelor

reci.Este aici o discretă dorință de lumină,de căldură a poetului.

    Cele trei catrene cu rimă încrucișată,ritm iambic compun în mod gradat tabloul de natură,iar sentimentele sunt de tristețe,melancolie,frică de stingere.Metafora are rolul principal în această descriere lirică.

început de toamnă.....

compunere--Meșteșug tradițional

meșteșug trdițional

În viziunea noastră eroul nu învinge răul pe tabletă, telefon sau jocuri pe calculator, ci prin experienţe reale alături de prietenii lui. Tocmai de aceea, împreună cu câțiva colegi ne-am gândit la cel mai bun mod de a ajuta un erou să îşi creioneze povestea, participând la aventura copilăriei sale în  tabăra de creație a meșteșugurilor populare,tradiționale,undeva în munții Apuseni.

La venire,ni s-a spus că atelierele de creaţie au rolul de a ne stimula imaginaţia şi răbdarea, de a ne  îmbunătăţi îndemânarea şi de a ne  intensifica motivarea, pentru ca în final să acceptăm atât aprecierea cât şi o posibilă critică, cea din urmă având rol constructiv în dezvoltarea eroului nostru.

Așa că am ales cu toții atelierul de icoane pe sticlă.Întâi,un meșter ne-a povestit că icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate activităţile pe care el le desfăşoară se aflau sub semnul binecuvântării dumnezeieşti.Știam că  icoana este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult sau cu scopul decorativ şi religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă.Am cunoscut meşteri iconari din diferite părți ale țării,care ne-au  uimit prin acurateţea creaţiilor lor. După tehnica de execuţie, numele acestor icoane ar trebui să fie mai degrabă „sub” decât „pe” sticlă. De fapt, am desenat şi am  colorat icoana pe ceea ce, ca rezultat final, ar fi fost partea din spate a sticlei , în timp ce partea opusă, adică cea expusă ochiului privitorului, juca rolul de ecran de protecţie pentru pictură. Mi s-a explicat că acest procedeu cuprinde desenarea contururilor în oglindă, astfel încât,la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte corect.Am desenat, sub supraveghere, Fecioara Maria cu pruncul Iisus,contururile cu o pensulă fină,apoi am  colorat părţile  şi fondul; surpiza a fost când mi s-a dat voie să utilizez şi un strat subţire de foiţă de argint. La sfârşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei, pentru a fi apărată de umiditate, am înrămat PICTURA.M-am alăturat colegilor în expoziție și am fost premiată,iar icoana am dus-o cadou mamei mele.A fost o experiență de neuitat și prin străduință am devenit un mic meșter.

poezia--Cântec de ploaie de Alice Călugăru

                                                                                                  

Suspină cântul trist al surei ploi,
Ș-același glas au miile-i de strune,
Aștepți zadarnic ca să se-mpreune,
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.

În veci același cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subțire,
Același tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor grei.

Și stropii mulți ai nesfârșitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare:
„O, voi ce străluciți ca apa! Oare
de ce nu picurați mărunt ca noi?”

Și-n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce parcă-o să suspine-ntotdeauna!
Și iar aștepți când se mlădie struna
Un cântec nou și-i tot același cant.

     Titlul poeziei ,,Cântec de ploaie” este o construcţie nominală, alcătuită dintr-un substantiv comun, nearticulat,care creează senzația unei repetabilități,devenit un motiv al poeziei,sugerează melancolia și nostalgia trăită pe notele ,,cântului trist al surei(mohorâtei)ploi”, urmat de o prepoziție și de un alt substantiv ,,ploaie”care devine un semn al durerii,al jalei izvorâtă din înaltul ce  trimite  cântul unui înger în fiecare strop.

      În primul rând, textul are o structură specifică poeziei descriptive, fiind alcătuit din patru strofe, cu măsura de 11silabe. Strofele reiau şi detaliază ideea enunţată de titlu în versuri dominate de o abundenţă de substantive şi adjective care prezintă imaginea ploii ce-și cântă vechiul glas pe miile de strune ,,pe geamul cel subțire”- ochiul casei.Ploaia este un simbol al momentelor de nostalgie,este vioara cu,,coarde moi”,picăturile mii sunt ,,fire”ce se împletesc,se frâng pe,,fusurile arborilor grei”-metaforă de poveste. .Dorința alăturării unor glasuri noi exprimă înnoirea atmosferei.Pesonificarea stropilor arată nedumerirea în fața strălucirii ochilor casei ,,ca apa”-comparație a simbolului receptivității și al deschiderii către lume.   Interogația retorică accentuează  imaginea vizuală a momentului de frumuseţe a atmosferei , precum şi emoţiile resimţite de eul liric în faţa peisajului pe care îl contemplă. Ploaia este percepută atât vizual:,,cu stropi mulți”,cât și auditiv ca un ,,cânt”.Cântul ploii nou și totuși,,același”,apa care fluidizează este simbolul vieții, al purificării totale. Picăturile de ploaie sunt asemenea cântului, ce joacă un rol primordial în muzica vieții.Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric accentuează lirismul subiectiv al descrierii, precum şi sentimentele poeziei: verbe şi pronume la persoana a II-a singular în adresarea directă:,,voi...străluciți...picurați”.   Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a  transmite ideea eternizării naturii surprinse  în deslușirea clipei prezente.                                                                                                                                                                                                În al doilea rând, imaginile artistice şi figurile de stil subliniază caracterul descriptiv al versurilor şi evidenţiază legătura care se stabileşte între eul liric şi cântul ploii. Sensul imaginilor relevă cizelarea și lustruirea atmosferei pictată de stropii ce reflectă puritate.                                                           Aşadar, titlul poeziei ,,Cântec de ploaie”este un cântec de gânduri,de suflet,de emoție,de sensibilitate. 

compunere--Excursie în Egipt

           

Una dintre cele șapte minuni ale lumii, o civilizație dispărută: misterele anticului Egipt, rămase pentru a-mi aduce aminte de evoluția omenirii. Din cele câteva vizite la piramide, una singura mi-a rămas vie în amintire, pe care nu o voi uita niciodată. Am simțit arșița deșertului, bucuria de a merge călare prin deșert, o senzație minunată. Nu știu ce simțeau oamenii deșertului, atunci când alergau prin nisipul arzător al Saharei, dar pentru mine a fost o senzație și o experiență unică în viață. În alergatul calului… prin nisipul deșertului aerul este fierbinte, soarele te arde, aerul este parcă irespirabil și te sufocă cu praful nisipului alb din Sahara. Simți nisipul, simți vântul deșertului peste umeri și direct în față, te arde odată cu soarele și parcă vrei să nu te mai oprești niciodată din trapul sau galopul unui cal, o plăcere unică. Un aer și un vânt simțit călare pe spatele unui armăsar arab… prin nisipul deșertului nu o voi uita niciodată.

 După încă o alergare am ajuns aproape de piramide, drumul era plin pietre, se merge foarte încet, la pas ușor. Până la urmă, ajungem, până unde ne-am înțeles cu ghidul egiptean și ne despărțim de acel prieten făcut prin nisipul deșertului. La despărțire îl mângâi pe grumaz pe căluț, mă uit în ochii lui și îi văd bucuria, știe că îi mulțumesc și mai vrea să îl mângâi, vorbesc cu el și cred că mă înțelege, ne luăm rămas bun și ne despărțim, noi lângă piramide și el cu stăpânul lui pe același drum pe care am alergat împreună…în deșert. Ajungem în spatele primei piramide. Pentru o parte dintre noi,excursioniștii, acele piramide nu au însemnat după spusele lor decât niște… pietre. Într-adevăr, sunt pietre, pentru mine a însemnat ceva mai mult decât atât, de fiecare dată când am ajuns la baza lor. Simți că în față stau acei mii de ani care au trecut, simți cum toată acea construcție  te copleșește prin istoria ei. De la baza piramidei lui Keops uitându-te la vârful acesteia, am avut senzația că este o scară către cer, un perete care se unește cu cerul, ceva nepământesc la care te uiți uimit spre vârful acestei piramide și ai impresia că vine peste tine. La piramide există aceea magie, există ceva ce te impresionează prin tot acel loc, blocurile de piatră masivă de la bază până în interiorul întunecat și rece al piramidei. Ne-am urcat pe acele blocuri din piatra ale piramidei până mai sus, normal nu este voie să te urci pe piramide și nu ești lăsat, în acel moment însă nu erau soldați egipteni prin preajmă. Ne facem poze, curgeau apa de pe noi, ce să fac dacă am venit în luna august la piramide! Ne-am învârtit pe lângă cele trei piramide și pe la Sfinx, am făcut poze în dreptul Sfinxului. Ieșim pe la intrarea mare unde șoferul egiptean ne aștepta, cum a promis. După toată această experiență pot spune că o vizită la piramide este ceva unic pentru un om. 

compunere de iarnă....

                          A-nceput de ieri să cadă câte-un fulg….

  Cuvinte vesele, pline de așteptare pentru anotimpul nemișcării,al glaciarului,al albului,al frigului și…chiar al speranței.

  Toamna cu arămiul ei a dominat zile cerul și pământul,dar a fost de-ajuns ca norii cenușii să stăpânească albastrul ceresc,ca frigul să-și instaleze domnia,ca aripile îngerilor să-și scuture puful spre pământ și vântul sălbatic să cutreiere amețitor întinderile pustii,fără verdele arborilor și coloritul florilor.

  Din când în când pe deasupra crengilor lipsite de frunze trece câte o pasăre ca o săgeată neagră, ca o iluzie,iar țipătul ei ascuțit caută un adăpost.

  Pământul e gol și negru-maroniu, este culoarea tristeții,a oboselii,a încremenirii,chiar dacă în adâncuri viața clocotește,pregătindu-se de erupție în primăvara ce va veni.

  O mână nevăzută cerne din cenușiul cosmic fulgii,care într-un dans amețitor,mânați de vijelii vor  acoperi lumea întreagă,și-atunci lungi troiene vor schimba fața pământului: albul va domina,iar căldura va fi în sufletele oamenilor ce-și vor îndrepta ruga spre cerul înghețat.

Totul pare că doarme,dar viața există și-n această lume albă a iernii, în care bradul se-mpodobește de sărbătoare,iar un moș bun ne-aduce daruri.

poezia--LECTURA de Magda Isanos

O carte-mi ține-ades tovărășie
Și-a mai rămas pe rândurile ei,
Ca pulberea de soare străvezie,
Lumina unui gând din ochii tăi.

Din când în când, cu buzele-o ating
căldura mâinii tale s-o culeg,
și bucurii trecute să-nțeleg
eu nu-ndrăznesc, de teamă să nu plâng.

Stau astfel vremea fără s-o mai număr;
Mă-nșală visul bun și mă gândesc
Că-mi urmărești lectura peste umăr,
Și, dacă taci, e pentru că citesc.

Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei ,,Lectura”de Magda Isanos pune în lumină sentimentul pur de iubire pe care-l simte o ființă îndrăgostită,când  răsfoiește o carte din rândurile căreia,ca print-o magie apar,,ochii”iubiți. Tema poeziei este iubirea, iar ipostaza eului liric este aceea confesivă.  Titlul este un substantiv :lectura devine fereastra de  intrare şi ieşire din sine, în universul intim al unui eu însingurat ce-și alină dorurile,o trebuinţă de simțire a  celui ce iubește.

            Un prim argument în sprijinul acestei afirmații îl reprezintă utilizarea monologului liric. Într-un moment de liniște,cartea devine un prieten,iar în acest sens evidențiem comparația,,ca pulberea de soare”,dar și metaforă ca semn al purităţii, al sincerităţii şi căldurii sufleteşti. Printre rânduri înțelege cum cunoașterea prin lumină nu risipește vraja ,,unui gând”.Răspândind farmec și uitare de sine,se reface un joc al iubirii: sărutul,atingerea paginii,pentru a culege,,căldura mâinii”și a înțelege,,bucuriile trecute”-este un moment magic al amintirilor fericite trăite ,neînțelese într-un moment,vor rămâne un mister,,de teamă să nu plâng”. Dorința plină de gingășie și de iubire este o coborâre în realitatea  timpului nemăsurat,iar lectura devine spațiul întâlnirii aparente cu simțirea ,,peste umăr”a celui dorit.Totul e tăcere,nimic nu tulbură lectura,cele două ființe-una reală,cealaltă visată s-au întâlnit în,,lumina străvezie ”a rândurilor scrise.                                                                                                                                                                                           Un alt argument îl constituie momentul plin de vrajă pe care eul liric îl trăiește citind. Totul stă sub semnul simplității,al luminii,al pasiunii,al bucuriei întâlnirii în paginile unei lecturi:metafore,epitetele:,,străvezie, vis bun”,prezentul verbelor are puterea de a reînvia trecutul și de a simți momentul trăit. Rima pereche și îmbrățișată ,ritmul iambic accentuează semnificația viețuirii într-un univers unic, real al lecturii

            În concluzie, consider că poezia citată evidențiază emoțiile trăite prin lectură.  Este o poezie de mare simplitate,delicateţe şi puritate.