A-nceput de ieri să cadă câte-un fulg….
Cuvinte vesele, pline de așteptare pentru
anotimpul nemișcării,al glaciarului,al albului,al frigului și…chiar al
speranței.
Toamna cu arămiul ei a dominat zile cerul și
pământul,dar a fost de-ajuns ca norii cenușii să stăpânească albastrul
ceresc,ca frigul să-și instaleze domnia,ca aripile îngerilor să-și scuture
puful spre pământ și vântul sălbatic să cutreiere amețitor întinderile
pustii,fără verdele arborilor și coloritul florilor.
Din când în când pe deasupra crengilor
lipsite de frunze trece câte o pasăre ca o săgeată neagră, ca o iluzie,iar țipătul ei ascuțit caută un adăpost.
Pământul e gol și negru-maroniu, este culoarea
tristeții,a oboselii,a încremenirii,chiar dacă în adâncuri viața
clocotește,pregătindu-se de erupție în primăvara ce va veni.
O mână nevăzută cerne din cenușiul cosmic
fulgii,care într-un dans amețitor,mânați de vijelii vor acoperi lumea întreagă,și-atunci lungi
troiene vor schimba fața pământului: albul va domina,iar căldura va fi în
sufletele oamenilor ce-și vor îndrepta ruga spre cerul înghețat.
Totul
pare că doarme,dar viața există și-n această lume albă a iernii, în care bradul
se-mpodobește de sărbătoare,iar un moș bun ne-aduce daruri.
